Încă n-am terminat cartea. Vă spun asta, fiindcă o citesc așa cum mesteci încet o prăjitură care-ți merge la suflet și vrei să te bucuri de toată savoarea. Mai am câteva, foarte puține pagini.
Cartea e un ghid pentru femeile care vor să schimbe tiparele propriilor relații. Nu știu dacă ar înțelege-o un bărbat, dar să nu ne batem capul cu asta.
Cartea ”Dansul furiei” nu mi-a adus neapărat ceva absolut nou, dar a așezat informația într-un fel care a mișcat ceva în mine.
Cu siguranță se leagă și de alte lucruri pe care le-am făcut în parelel și ea este cel care desface capacul după ce șapte inși înaintea lui s-au chinuit.
Autoarea spune povești de viață, pe care le-a întâlnit în terapie.
Nu e plictisitoare și nici lecțioasă. Nu zice teorie, ci lucruri de bun simț. Oferă scenarii într-o manieră foarte realistă, nu în felul în care de multe ori l-am citit.
Mai ales în cărțile de parenting, unde sunt relatate diverse situații, copilul spune ceva, adultul spune altceva, iar copilul răspunde exact ce trebuie să răspundă! În viața adevărată, nu se întâmplă aproape niciodată așa 🙂
Iar tipa asta prezintă în felul următor: dansul furiei. Dacă zici cutare și cutare, se întâmplă cutare. Vezi cum te simți. Dacă zici cutare și cutare, se întâmplă alt cutare. Vezi iar cum te simți. La final, tragi linie. Ce alegi?
Băi, și chiar așa e și în viață.
E însă secunda aia în care să vezi scenariul cu aceste variante, înainte ca el să se întâmple.
Practic, să ți-o iei cu o secundă înainte.
Furia e ca o coregrafie pe care toată lumea o cunoaște. Un tango cu aceiași pași indiferent ce cântă în boxe. O salsa pe care ai mai dansat-o și înainte. Deși, uneori e un heavy metal, în care atâta ai dat din cap, până nu mai știi de tine.
De exemplu:
Vreau să mă spăl pe dinți. Copilul mic urlă. E cu alt adult responsabil, bine? Nu e singur, cu degetele-n priză. Și urlă că vrea la mama. Ok, dar spălatul pe dinți, pentru mine, e chiar important. Am următoarele variante:
Să mă spăl pe dinți, el să urle lângă mine, eu să mă enervez că el urlă, să mă simt vinovată, insuficientă, cea mai groaznică mamă, dar mulțumită că m-am spălat pe dinți.
sau
Să nu mă spăl pe dinți, să împac copilul, el să nu mai urle, dar să mă enervez că nu m-am spălat pe dinți.
Practic, ce îți arată această carte e că nu există alegerea corectă.
Scenariul ăla ideal (în care fiecare știe ce să zică și ce să răspundă) nu există.
Că, într-o zi poți face față să nu te speli pe dinți, iar în altă zi pur și simplu nu mai poți auzi copilul cum urlă. Vezi ce se naște în tine atunci și, mai ales, de ce. Apoi vezi ce faci cu toată energia aia.
Furia e ceva foarte puternic.
Furia e un semnal de alarmă, că ai ceva de schimbat. Că ceva nu e bine, ceva nu îți place. O nevoie nu e împlinită. Sau mai multe.
Ok, știam asta.
Însă am înțeles acum că furia e un dans foarte intens, care ne consumă ca un maraton la finalul căruia nimic nu se schimbă. Te consumi, și te agiți, și urli, ameninți și țipi, după care, pac, te-ai răcorit și mâine o iei de la capăt.
Dacă am inversa puțin consumul ăsta fantastic de energia și am folosi puterea furiei pentru a ieși din roata șoricelului sau pentru a schimba pașii dansului?
Citind această carte, am primit răspunsul la întrebarea ”ce să fac cu furia aia mare”? Pentru că nu vreau s-o reprim, ci s-o transform.
Simt că sunt aproape de a înțelege cum.
Nu scriu acest articol ca să dau lecții, nici ca să explic felul în care am început s-o folosesc. Scriu acest articol că poate voi n-aveți timp să citiți toată cartea (deși, vă recomand) și se aprinde vreo luminiță.
Și reușești să o transformi, când îi conștientizezi dansul. Fiindcă e o muzică pe care te miști demult, de fapt. Te înfurii, știi foarte bine cum să faci asta.
Practic, ești ca un lăutar intrat la Conservator.
Tipa explică felul în care fetițele sunt crescute să se simtă responsabile de emoțiile celor din jur. Să aibă grijă de ceilalți, să nu se supere, să fie liniște-n casă. Știți ce zic.
Dar cu ce preț?
Băieții sunt crescuți să-i doară la banană.
Bine, dar e corect? Nici nu mă interesează. Vreau să schimb ceva în bine în a mea viață, fiindcă furia nu mai are voie să mă controleze, punct.
Cum pot manifesta furia fără să-mi stric relațiile
Răspunsul e făcând schimbările pe care furia le cere cu gura mare în Piața Universității.
Că asta face furia, țipă ceea ce tu nu știi articula altfel.
Bun, deci avem următoarele variante: X și Y. Cum mă simt în X și cum mă simt în Y? Ce aleg?
Dacă strâng tot eu din bucătărie în seara asta, după ce-am spălat, schimbat, culcat copiii, o să explodez de nervi că de ce le fac pe toate.
Dacă nu strâng eu din bucătărie in seara asta, o să mă enervez că nu strânge nimeni, că se strică mâncarea. O să explodez de nervi mâine dimineață, că mă întâmpină ziua cu o mega-mizerie și primul lucru pe care-l fac e curățenie.
Dacă nu strâng deloc din bucătărie, posibil să ne mănânce gândacii sau posibil să se mobilizeze soțul. Sigur că tot o să mă enervez că nu strânge când vreau eu, că nu pune cănile într-o parte și pahare în alta, dar e totuși o a treia variantă.
Vedeți, alegeri.
Doar că nu e așa de simplu.
Cum aș putea face cu adevărat o schimbare?
Aș mai putea să îi spun lui ”dragă, strânge tu din bucătărie”. Iar el ar putea să facă asta și să pună cănile și paharele amestecate sau ar putea să-l doară la banană.
Ahahaha, oare cum se întâmplă cel mai des în viața reală?
Și aici intervine faza unde cartea mi se pare genială.
Unde vorbește despre contramișcare.
Că orice vrei tu să faci altfel, chiar dacă e mai bine pentru tine, vor apărea contramișcările. Adică, cei din jur se por purta astfel încât să te simți vinovată și să te schimbi la loc.
Și, acela, surorile mele, e momentul să îți părăsești poziția de victimă. Să te urci pe taur și să rămâi cu forță pe poziție:
Cred că îți e greu să strângi tu din bucătărie, dar eu mă simt copleșită de câte lucruri fac zilnic, încât e binevenită orice contribuție.
E un fel de ”mă doare la banană” exprimat în cuvinte.
E ca un fel de dat volumul mai încet la muzică pentru a-i face loc și celuilalt să se audă.
Și acolo e alt dans interesant mai ales în cuplu: unde cineva (de obicei, femeia) e suprafuncțională și celălalt (de obicei, cel pe care-l doare la banană) e subfuncțional.
Am înțeles că, într-un fel, suntem victimele propriei noastre educații.
Am crescut cu modele greșite în moduri fundamentale.
Și sunt multe situații mișto descrise în carte, nu numai legate de cuplu, ci de multe alte lucruri. De relațiile dintre copiii adulți și părinții lor în vârstă, de limite puse oriunde.
Vă recomand această carte din tot sufletul, dacă vreți să dați muzica mai încet și să luați taurul de coarne.
Până când îmi va ieși treaba asta și mie, o să mă spăl pe dinți și-o să învăț ca, în unele zile, să mă simt mai puțin vinovată.
Asaftei Simona
Ce frumos ,mi-ar plăcea mult o astfel de carte ,am citit cu mare drag tot ce ai scris și este o carte care trebuie neapărat să mi-o cumpăr .
Miruna
Merita, sa stii 🙂
Elena
Draga mea, suna bine. Dar la recomandari de carte da-ne te rog si autorul si niste detalii prin care sa gasim cartea mai usor. Uneori traducerile au alt titlu decat cartea in limba originala, etc. Multumim!
Miruna
Sigur. E fix acest titlu. O cautare pe google te lamureste rapid.
Lia
Tocmai am descoperit ca sunt bărbat, pentru că nu am nici cea mai mică urmă de vinovăție 🙂 dacă urlă copiii să le fie de bine, ma bucur ca îi țin plămânii
Josephine
:)))))) Lia, sa stii ca si pe mine a inceput acest fel de abordare sa ma tina in viata. Eu chiar ii intreb: “Ia sa vad, poti sa tipi si mai tare? Pot si eu sa tip, uite!” Bineinteles, asta fac cand nu mai am de ales, dupa ce i-am explicat ce si cum si totusi el vrea sa urle..
Atitudinea asta e din acelasi registru cu a pleca din parc inainte, dupa ce am anuntat copiii ca timpul de joaca s-a terminat, in ciuda protestelor lor. Ei aleg mereu sa vina dupa mine, instinctul de autoconservare functioneaza.
Denisa
Saru mana Miruna pentru recomandare!
Ma trezesc ca eu tot timpul sunt atenta la reactiile celor din jur, intreb intr-una: Ce ai? Esti ok? Esti trist/a?