”Nu mai poți? Bravo!” Cum învăț copiii să aibă o relație sănătoasă cu mâncarea încurajându-i să aibă încredere în ei și să pună limite (p)

-Mami, am mâncat destul?

Și atunci m-a pocnit, prieteni, fix în creștetul capului. A fost ca o palmă de trezire la realitate.

Cum, mă întrebi pe mine dacă ai mâncat destul? Nuuuu, ăsta e primul semn că suntem pe drumul greșit spre o relație sănătoasă cu mâncarea. E un drum prost, cu multe gropi, pe care îl cunosc prea bine.

Aprobarea celorlalți.
Stima de sine în funcție de ”am mâncat bine”.
Bucuria ta din bucuria mamei că ai terminat din farfurie.

Le știu pe toate din proprie experiență.

Sigur că mă străduiesc să nu-mi proiectez pe copii propriile probleme, dar să nu uităm că noi am crescut cu iubirea exprimată în farfurie. Grija de părinte, plus pilotul nostru automat urlă ”Dar mai ia o bucată!”. Ăsta era gestul suprem de ospitalitate. De grijă. Și de iubire.

-Tu ești singurul care știe răspunsul la această întrebare.

Asta i-am zis copilului meu, desigur.

Nimeni nu știe mai bine decât tine. Întreabă-ți stomăcelul: mai poate? Fă liniște o clipă și ascultă ce zice burtica: ar mai dori ceva de mâncare? Sunt singurii care au dreptul să răspundă. Învață să-i asculți mai bine decât pe oricine, pe mami, pe tati, pe bunica, pe educatoare.

-Cum, nici pe educatoare?

-Hm, da, pe educatoare o poți asculta doar dacă ai mâncat-o înainte.

(și atunci el râde)

Dacă e la tine în burtă și zice ”mmm, a mai rămas niște loc pe lângă mine. Să plouă cu supă!”

După această discuție, am devenit mama care-și felicită copiii când spun că nu pot termina din farfurie.

Pentru că ce îmi arată asta? Că au încredere în ei, că se respectă, că învață să se asculte.

Nu mai poți? Bravo! Mi se pare excelent să îți respecți corpul când e sătul de mâncare.

Și vreau ca ei să știe asta.
E chestie de încredere în sine. La cel mai fundamental dintre niveluri. Iar omul învață prin asociere și repetiție. Uitați cât e de simplu:

M-am săturat, deci mă opresc din mâncat fiindcă așa simt acum, nu când vor alții.
M-am tuns, fiindcă îmi stă bine, nu fiindcă e modă.
Nu fumez, fiindcă simt că e grețos de-a dreptul.
Mi-e frig, deci port căciulă.
Și lista poate continua până la

Plec din relația asta, fiindcă m-am săturat, chiar dacă lumea îmi spune că e un băiat de treabă.
Plec de la job-ul ăsta, fiindcă simt că nu e pentru mine, chiar dacă mulți oameni ar face orice pentru o astfel de poziție.

Asociere și repetiție.

Apoi, mă abțin de la comentarii apreciative: ”Ai mâncat bine”

Plus că am depășit demult faza aia, copilul să fie ”gras și sănătos”. S-avem pardon și minte-n căpuțurile noastre.

Obezitatea infantilă e în floare. Copiii noștri se mișcă tot mai puțin pe măsură ce se lipesc de ecrane. Mănâncă tot mai procesat și departe de natură. Necesarul zilnic de hrană a omului e într-o scădere semnificativă. Însă, contrar nevoilor, mâncăm tot mai mult din diverse motive.

Nu vă îngrijorați dacă aveți copii care nu mănâncă.

Ei nu mănâncă atât cât vreți voi, în realitate. Și, scuzați-mi franceza, dar cine sunteți voi să știți mai bine decât ei ce au nevoie?

Sigur că putem face un program de mese. Nu ne petrecem viața în bucătărie, așteptând că, poate, i s-o face lui Gigel foame. Însă respectăm copilul când zice că nu mai poate.

Gândiți-vă. Părintele oricum decide pentru familie ce mâncăm și când mâncăm. Are și copilul nevoie de puțină autonomie. Lui ce-i rămână să hotărască?

1. Să aleagă ce-i place din farfurie.
2. Și să se oprească atunci când îi vine.

Ce ne-a mai ajutat pe noi e să facă diferența între ”nu mai pot” și ”nu mai vreau”:

”Nu mai pot” e când burta e plină și n-ar mai intra nici, de exemplu, o înghețată întreagă.
”Nu mai vreau” e când îți e greu să rămâi la masă, fiindcă ești nerăbdător să fugi la joacă.

După câteva episoade în care a rămas nemâncat copilul, fiindcă am respectat atât deciziile lui și am avut încredere, cât și orarul mesei, și-a reglat singur fiecare ce înseamnă. Normal că e un proces continuu. Nu e ca o poezie învățată, pe care nu o uită niciodată.

Dar mergem înainte.

Fără alimente interzise

Copiii mei au mâncat mici și sarmale, șaorma cu de toate. Nu în fiecare zi, Doamne ferește. Au mâncat și înghețată, și biscuiți, și ciocolată. Cel mic recent le-a testat pe toate. S-a făcut titirez imediat după, ceea ce ne-a arătat în mod evident că încă nu e pregătit pentru zahăr.

Dar nu avem alimente interzise, fiindcă asta doar le va face mai interesante.

Plus că nu îmi doresc ca băiatul meu să se simtă vinovat că a mâncat o gogoașă, la fel cum nici să se simtă valoros, că a mâncat salata la masă.

Alimentele nu ar trebui să fie înzestrate cu atribute morale: bun, rău.

Fiindcă adevărul e că orice aliment e rău în cantități industriale și toate sunt bune atâta timp cât nu mesteci pietre.

Aș vrea să știe că orice aliment e permis cu moderație, că unele sunt prostii și le consumăm la ocazii, iar să le evităm ne ajută să fim mai buni la sport, de exemplu.

Sunt atentă să nu creez un sindrom al ”fructului interzis”, fiindcă asta duce la mâncat pe sub ascuns și, posibil, la tulburări alimentare.

Recent, am avut o revelație față de asta. Mama mi-a spus că, atunci când mă voi apuca de fumat, să-i zic. Să îmi dea bani, ca să nu cumpăr Carpați fără filtru din sărăcie. Așa vreau să fac și eu cu Tudor și Victor. Însă țigările de atunci sunt noile caramele, bomboane și ciocolată. O să i le explic de fiecare dată, dar o să-i dau și bani, ca să nu cumpere Africana.

Nu e la fel însă când vine vorba de apă.

Nooo, mămicule. Noi, oamenii, suntem făcuți din iubire și apă. Dacă fără mâncare poți supraviețui vreo săptămână, fără apă mori în trei zile. Dacă mai ești și ficior mic, și curios să te cațeri, să alergi și să dai din pedale cum sunt cei mai mulți copii în ziua de astăzi, îți consumi rapid rezervele de apă.

Nu ne permitem.

Dacă mai ești și la mare, în căldură, la soare, chiar dacă stați la umbră, te deshidratezi și mai tare. Nu discut. Apa e o soluție simplă care te poate scoate din multe belele.

Scade febra, curăță burta, previne insolația.

Nu bem toată sticla deodată, avem respect pentru mațele noastre, sunt mulțumită și să ne umezim doar buzele.
Nu supă, nu sucuri, nu lapte. Pentru hidratare, apă, frățioare.

Poate vă întrebați cum de nu se bat cap-în-cap ce-am scris despre mâncare cu ce am scris despre apă.

1. În primul rând, fiindcă e târziu când apare setea. Setea e deja semn că organismul suferă. Ideal e să o prevenim, să bem puțin și des, nu mult deodată.
2. Apoi, fiindcă un copil se deshidratează rapid. Cu cât e mai mic, cu atât e mai periculoasă treaba asta. Uneori e suficientă o oră pe plajă, la soare, fără pălărie, a uitat să bea apă și se insolează.
3. Și nu în ultimul rând, învățând copilul să își asculte corpul, va face diferența între sete și foame, va auzi și chemarea spre apă. Încet-încet va deveni un obicei. De exemplu, la grădiniță, au pauze de hidratare, ceea ce mi se pare super.

Dacă sunteți curioși câtă apă ar fi bine să bea un copil în funcție de vârstă și multe alte chestii utile despre sarcină, alăptare și hidratare, poftiți un ghid de nutriție făcut de Vittel Kids. Îl puteți descărca gratuit .

Știu că e perioadă de concedii și că mulți suntem pe modul de relaxare. Dar sunt câteva chestii de la care e periculos să luăm pauză: protecție solară, spălat pe dinți și hidratare.

Iar dacă fiul meu cel mare s-ar pricepe la făcut meme-uri, din această poză ar zice:

”Iar ne bate la cap să bem apă!”