În tabăra cu familia, Lumea lui Momo – acel concediu cu copiii, din care te întorci odihnit

Aș face tablou din săptămâna asta care tocmai a trecut. A fost vacanța noastră de după vacanță. A fost atât de bine, încât ne era aproape frică să ne întoarcem la viețile noastre.

Când s-au învârtit roțile primei familii care pleca din tabără, mi-am dat seama că nu am auzit de-o săptămână nicio mașină.

Ci doar păsărele și râsete de copii. Ploaia în geam și greierii pe fereastră. Trosnitul focului de tabără și acorduri de chitară. Iarba sub tălpi și chemări ”la maaaaasă”.

Tabăra lui Momo e o tabără de familie, unde părinții merg cu copiii și toți se simt bine. Toți se odihnesc. Toți își fac prieteni. Și toți se joacă.

Noi suntem în al treilea an aici. Am plătit la fel ca ceilalți, să nu credeți că e un articol sponsorizat, deși n-ar fi nicio problemă să fie. Ne vom duce și la anul dacă prindem locuri, că se dau ca pâinea caldă în primele ore de înscrieri.

Să nu vă imaginați că e o tabără de plasat copiii.

Unde ei aleargă și tu bei cafele. Dimpotrivă, interacțiunea părinte-copil e încurajată. Sunt activități de familie dimineața și separate pentru adulți și copii, după-masa (exerciții de comunicare non-violentă alături de Mira Loghin și Monica Reu).

Iar totul e într-un cadru natural, fără mașini, așa cum poate aveau unii la casa bunicilor de la țară mai demult. În poza de mai sus, aveam un traseu de parcurs în perechi. După ce Tudor l-a făcut cu un copil, am fost super fericită că m-a invitat și pe mine alături de el.

Dacă vă interesează detalii organizatorice despre această tabără, am scris un articol după primul nostru an acolo. Vă invit să îl citiți.

Dacă vreți direct la sursă, aici e pagina Lumea lui Momo. Atenție, locurile în taberele de anul ăsta sunt epuizate.

Ce îmi place mie e că aici oamenii poartă conversații cu sens, zilnic.

Nu-și golesc gurile și nu-și umplu urechile cu discuții despre vreme. Și îmi place că nu e un spațiu perfect, în care toate mamele au unghiile făcute, toți tații fac masaj și niciun copil nu urlă.

Ba e chiar încurajator să auzi de fiecare dată când intri în cabană niște țipete de omuleț foarte supărat pe viață. Te simți mai puțin greșit pe lume. Te simți inclus, ca și când ai aparține unui grup numit UrleteleSuntNormale.

Genul ăsta de libertate e ceva ce nu le poți oferi nicăieri în altă parte

Dar cel mai mare beneficiu al acestei tabere, dincolo de orice altceva pentru mine în faza asta, e libertatea pentru copiii noștri. Tabăra e practic într-o pădure, pe un teren foarte mare, unde copiii hoinăresc liberi și în siguranță.

E o independență pe care nu o mai găsești altundeva în zilele noastre. Fiindcă nicio curte nu e atât de mare. Și niciun oraș fără pericole serioase.

Noi nu am avea nicăieri altundeva să le oferim asta copiilor noștri. Nu la vârsta asta. Oricât ar fi curtea de mare, e tot mică. Oricât ar fi casa de mare, e tot limitată. Acolo poate decide cu prietenii lui dacă merg pe terenul de fotbal sau în căsuțele din copaci. Că se pot da pe leagăne și apoi o tură la râu. Că pot merge până la căsuța de la ferma sau peste pod până la cabana mare.

Am avut un șoc în prima zi, când l-am văzut de două ori pe Tudor.

Adică, am ajuns acolo și: paaaa, mami.

Acum trei ani învăța să facă la oliță, iar azi nici nu mă mai anunța de fiecare dată când mergea la baie! Avea prietenii lui. Poveștile lui, lumea lui.

A fost șocul meu din ziua întâi. Îmi venea să-mi ridic palmele la ceruri și să întreb:

-Asta a fost, Doamne?

Așa se simte răspunsul la rugăciunile mele care începeau cu ”dă-mi spațiu” și ”să mă mai și lase”?

A fost o combinație de bucurie, desigur.

Sunt mândră că băiatul meu crește. Că se integrează. Că e un cavaler care culege flori pentru domnițe.

Dar a fost și multă nostalgie.

În seara aia, deși era ilegal de târziu și fratele lui nu dormea încă, i-am făcut eu duș. L-am spălat bine, deși mai mult i-am mângâiat piciorușele și burtica și am încercat să-l învăț pe de rost fix în momentul ăsta. Înainte să-i crească păr pe picioare. Înainte să se jeneze de mine.

Și l-am învelit în prosop și l-am pupat bine. Și l-am dat cu cremă sub un pretext ridicol, dar a fost ca o repetiție. Să nu-l uit pe cârlionțatul ăsta care crește. Care are prietenii lui, lumea lui, poveștile lui fără mine.

Și mă bucur, vă jur că mă bucur tare. Că am avut spațiu, și răspunsuri la rugăciunile mele.

Dar chiar așa, asta să fi fost, Doamne?

Ți-l dorești o viață, urci în al nouălea cer cu el în brațe, apoi apare febra musculară și vrei să mai faci și-un pipi singură-n baie, după care trec cinci ani și îți dai seama că asta a fost. Că, de aici înainte, a terminat să alerge după tine și îți vei petrece tot restul vieții căutându-l, așteptândul, dorindu-l.

Așa simt, prieteni, că mi-a venit rândul.

Un alt beneficiu al acestei tabere sunt oamenii care participă. Care n-au funcții și nici diplome. Eram acolo doar mame și tați, soți și soții, femei și bărbați. Oameni mici și oameni mari.

Din discuțiile pe care le-am avut, s-au lipit de mine lucruri pe care nu le găsești în cărți. Vă jur. Pentru că oamenii sunt vii, energia dintre ei e cea cu adevărat schimbătoare de inimi în bine.

Am stat de vorbă minute în șir și câteva lacrimi peste obraji cu oameni ale căror nume de familie nici măcar nu îl știu. Sau cu ce se ocupă ei. Ori unde locuiesc. Ce mașină conduc. Sau ce le scrie pe tricou.

A fost eliberator și inspirațional.

A fost ca un reminder sănătos că e o alegere ceea ce trăim.

Da, a plouat într-una dintre zile, iar copiii noștri erau îmbrăcați invers. Nu întrebați 🙂

Aici copiii pregăteau o felicitare pentru echipa Momo, care anul acesta împlinește 10 ani. Dacă ați face un zoom in, ați vedea urarea pe care am scris-o oblic:

Dragă Mira, taberele tale sunt ca o prăjitură care îți hrănește sufletul și care îți dorești să nu se termine niciodată. La mulți ani!

S-au schimbat două tricouri pe zi și s-a spălat mult pământ de pe picioare. Într-una dintre scrisorile de recunoștință pe care ni le lăsam unii altora în poșta taberei, fiul meu i-a scris unui băiețel așa:

Mulțumesc pentru joacă. Mi-a plăcut cum am încercat să prindem fluturi și să căutăm greieri și să trecem râul.

Nici nu știm noi câtă natură încape într-un copil. N-a cerut tableta nici măcar o dată. Nu i-a trebuit la mall sau nici măcar o ciocolată.

Iar eu vin acasă pregătită să fac schimbări în direcția pe care mi-o doresc. Am o listă întreagă, vi le zic dacă vreți.

Dar știți ce e cel mai fain? Că n-o să mă biciuiesc dacă nu reușesc.