Să stau sau să plec, dilema femeilor măritate cu bărbați însurați cu cariera

femilor măritate bărbați însurați cariera miruna ioani

Mai corect ar fi fost să scriu ”oameni căsătoriți cu oameni căsătoriți cu cariera”. Știu. Însă cred că putem fi de acord că societatea nu e prea politically correct. Iar  modelul cel mai des întâlnit e că femeia crește copii și bărbatul merge la serviciu.

Hai să pornim de la această premisă adevărată în cele mai multe cazuri. Că se vor trezi două emancipate să comenteze aici pe blog, mă aștept. Că se vor trezi trei răsfățate de soartă să comenteze în primele cinci, e la ordinea zilei.

(Uneori comentează câte o răsfățată și de mai multe ori. Eu le văd după IP, ele au impresia că nu mă prind, dacă folosesc adrese diferite de mail. Vă zic doar ca să știți, să nu credeți că fericirea în căsnicie umblă chiar așa liberă pe net.)

Deci nu ne descurajăm. Mergem mai departe. Cu cărțile pe masă, așa cum ar trebui să fie între femei care n-au nimic de dovedit de la ele din casă.

Discuția asta e inspirată dintr-un grup de facebook, unde am contribuit și eu cu un răspuns. Îl voi prelua parțial aici. Sper să schimbe perspectiva și să ajute pe cineva.

Povestea clasică: ea, mamă de carieră, se ocupă de casă, de masă, de băgat și scos de la spălat, de dus și adus copiii, de spălat și culcat copiii, ea alege unde merg ei la școală, îi convinge să-și pună căciulă când e iarnă, ea se documentează ce școală să aleagă, ea le știe colegii după nume, plus că e full time la serviciu, ați prins ideea. El, ocupat cu serviciul, obosit și ocupat. Cunoașteți modelul.

Nu e că nu se iubesc, ci că ea nu prea mai poate. Nu prea mai vrea. De fapt, ar vrea, doar că altceva. Poate cunoașteți sentimentul.

(Rolurile pot fi oricând schimbate. Rareori sunt.)

Să își dorească o carieră mai mult decât o familie nu e un păcat. E un fapt.

Poți însă integra asta în viața voastră fără să-l pedepsești și fără să te enervezi? Poți prelua toate rolurile de care el n-are timp și să fii ok cu asta? Sau simți că te va irita mereu acest dezechilibru și ți se vă părea nedrept?

E fix despre ce citesc acum în ”Dansul furiei”:

O mamă hiperimplicată și un tată distant

Pe scurt, acolo rezolvarea cuplului dat exemplu vine în momentul în care ea înțelege să nu mai aștepte o schimbare de la el și începe s-o doară-n cur, cum ar veni.

Îi comunică ferm că săptămâna viitoare trebuie să culce el copiii marți și vineri, că ea iese în oraș. El nu vrea, ea nu se enervează, ci angajează bonă. Își pune ruj și tocuri și pleacă.

În prima săptămână el se bucură că are spațiu să fie independent și liniștit, că nimeni nu-l toacă.

În a doua săptămână, începe să-și facă griji. În a treia săptămână, o invită el în oraș într-o seară.

Încet, se schimbă dansul, începe să conducă ea, să fie ea cea distantă, el să fie cel “urmăritor”.

Și mai încolo, lucrurile cumva se echilibrează. Cam până aici am ajuns cu lectura.

Mi s-a părut foarte mișto, cică cele mai multe cupluri sunt în situația asta, cele mai multe femei sunt măritate cu niște lepre puturoase.

Cred că, pentru acești bărbați, divorțul e cea mai ușoară scăpare.

Să aibă copiii doar două weekend-uri pe lună? Pot comanda pizza și să se uite la filme non-stop, adică divorțul e ca un premiu!

Nu, adevărata schema e să stai acolo și să îi fierbi, să îi determini să facă, să vadă și ei cum e viața ta.

Dar dintr-un spațiu de siguranță, de știu foarte bine ce mișto sunt și mă descurc singură. Dintr-un spațiu de “eu sunt izvorul”.

Eu sunt măritată cu un tip care e însurat cu cariera. Am știut asta cam la 2 săptămâni după ce l-am cunoscut. Eram la un botez, la care eu mersesem câteva sute de kilometri să fiu cu el, iar el mi-a zis după două ore, uitându-se drept în ochii mei îndrăgostiți: ”îmi pare rău, dar intru cu proful în sală să operez”.

Era sâmbătă după-masa.

Am plecat și eu de la botez, că mi-a fost rușine să rămân acolo fără el. N-aș fi suportat privirile tuturor, care îmi și imaginam ce ar fi gândit: ”săraca fraieră, a bătut atâta drum”.

Fiindcă era adevărat. Fix așa mă simțeam. Ca o fraieră părăsită la altar.

Dar după-masa aia în care el a mers cu proful să salveze viața unui om, eu am salvat-o pe a mea. Fiindcă nu m-am dus la mall, ci am stat și m-am gândit foarte bine ce vreau.

Take it or leave it au fost singurele opțiuni. Știam că să încerc să-l schimb, să îndrăznesc măcar să-i arăt ce frumoasă e viața când tu nu operezi sâmbătă după-masa e o pierdere de timp. Așa că am ales destul de rapid, după care știți ce-am făcut? M-am culcat.

Lucrurile sunt atât de simple când ești tânăr și obosit :p

Câțiva ani mai târziu, cred că a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat. Am ales să nu fiu fraiera părăsită la altar. Să mă simt puternica tipă care a ales așa cum a avut ea chef.

Acum știu fiindcă am citit, atunci eram tânără și doar am intuit: nu putem controla lucrurile care ni se întâmplă, dar putem alege felul în care reacționăm.

E o putere fantastică să alegi. Poți face asta în fiecare zi în care decizi ce vrei să fii: victimă sau stăpână?

Îl iubesc în continuare, nu e ușor de multe ori, dar el e omul meu. Pe parte emoțională, simt adesea că eu fac toată munca și nu mi se pare corect. Însă, dacă e prețul pe care trebuie să îl plătesc, foarte bine, am descoperit lucruri fantastice despre mine pe drum.

Dar poate tu nu știai că el e așa. Sau poate că erai și tu la fel. Copiii te-au schimbat, însă nu și pe el. Sau poate, mai mult l-au aruncat spre birou. Poate acolo, la job, e singurul loc în care se simte bun la ceva?

La asta te-ai gândit?

Sigur, nu vorbim de lepre puturoase care își consolează frustrările în brațele altcuiva. Asta e o întreagă alte discuție. Nu știu dacă vrei să știi părerea mea.

Să își dorească o carieră mai mult decât o familie nu e un păcat.

Sunt bărbați (intuiția mea zice că-s mulți, pentru că oricât de bărbați, au și ei o inimă-n piepți) care suferă când copilul o strigă doar pe mamă-sa. Care se simt dați la o parte când copilul vrea numai la ea. Care și-ar dori să zică ăla mic prima dată TA TA.

Verifică oare cum e și pentru el. O fi fericit? Dansează pe ritm? Ce și-ar dori el?

Dacă vrei să mai salvezi ceva, primul pas e să-l întrebi, apoi să îl asculți cu-adevărat.

Și vezi ce puteți face apoi.

Nu cred că o femeie hotărâtă să rupă pisica citește acest articol pe un blog, ci își face bagajele.

Ești încă aici dintr-un motiv. Vezi ce te ține.

Și până nu simți că ți-a ajuns cuțitul la os, că ai făcut tot ce îți stă în putere și un pic peste, nu face lucruri radicale. Schimbă perspectiva, pune alte întrebări, vezi ce îți scapă.

Privește problema și separ-o de soțul tău. Uită-te la el și vezi ființa umană, nu ce e greșit la relația voastră. Și, în funcție de ce trăiești făcând asta, în funcție de ce găsești acolo, hotărăște ce faci mai departe. Nu există corect sau greșit și nu e nicio grabă.

Articolul anterior

20 de mituri despre dinții copiilor și un grup serios de educație stomatologică: ”Dinți și părinți” (p)

Articolul următor

Crețolinul meu facut din vise si din bucurie

17 Comentarii

  1. Alina

    Cunosc perfect tot ceea ce spui in articol!
    Sotul meu e antrenor de baschet, unul din ala care s a nascut cu mingea de baschet in mana, care viseaza si mananca baschetul pe paine.
    La inceputul relatiei, nu l luam in serios, sportiv, mereu plecat, dar la primul meci la care m a chemat, am stiut ca el e ” the one and only”, tatal copiilor nostri, mi dat seama ca indiferent cat de greu va fi, vom merge impreuna pe acelasi drum pana la sfarsit.
    Dupa ce a aparut piticul nostru, si a facut club cu prietenul lui, cam toate responsabilitatile le am cam preluat eu.
    Sa am grija de copil, de casa, facturi samd. Eu si buni. El are antrenamente, turnee, cantonamente etc., pentru ca vrea sa fie cel mai bun, pentru ca vrea sa faca performanta, pentru ca isi doreste sa aiba cei mai buni copii.
    De multe ori, vorbesc cu el, si el e concentrat la ideile lui.
    Uneori obosesc, uneori ii cer ajutorul, uneori ma enervez ca baiatul vrea sa stea cu tati, iar el e plecat cu copiii altor parinti…
    Dar chiar atunci vin momentele alea ale noastre, in 3 sau in 2, si e tot ce conteaza.
    Imi amintesc ca in drumul pe care l am pornit, am fost amandoi, ca e langa mine atunci cand am nevoie, ca mi e prieten, iubit, ca mana lui ma strange cand nu mai pot.
    Si dupa weekendul ce a trecut, petrecut impreuna, mi am reincarcat bateriile sa o iau de la capat.

  2. Iulia

    Hello! Pe partea cealaltă a baricadei e și mai nasol. Iar dacă ești mamă căsătorită (și) cu cariera, e de două ori mai nașpa. O dată că oamenii te judecă mai aspru, dar peste asta să zicem ca treci ușor. Problema cea mai mare e că te judeci tu. Că te simți vinovată că în loc să pleci la copil acasă, stai la lucru. Și când ai o carieră pe care o iubești, nu stai pentru că îți cere cineva (acela ar fi cazul fericit, în care poți da vina pe idiotul de șef), stai pentru că vrei, pentru că simți că locul tău e acolo, că mai poți face ceva. Și timpul se scurge și e în detrimentul timpului petrecut cu familia și știi asta și te macină, dar nu poți să pleci acadă. Și te mai duci “doar sâmbăta asta” și mai stai doar azi “până se face noapte”, dar mâine e la fel. Pt că iubești ce faci și pentru că e important. Și când te uiți la ceas și vezi că ar fi momentul să îți scoți copilul in parc, să îl speli sau să îl culci, ți se rupe sufletul că nu ești lângă el.
    Și eu am lângă mine un bărbat care a înțeles că asta sunt și ca atât pot. Și a ales să rămână și să investească în “noi”. Pentru asta, dar mai ales pentru toată grija și iubirea cu care ne înconjoară îi voi fi veșnic recunoascătoare.
    Felicitări și ție că nu ai ales să fugi! Cred că viața ți-a arătat cu vârf și îndesat că a fost cea mai bună decizie!

    • Ana

      Nu m-am gândit niciodată la asta. Poate fi foarte greu. Fă-ți program scurt o zi pe săptămână. Doar o zi, în care pleci acasă după 8 ore. Puneți alarma să sune dacă uiți , și fi acolo pentru copilul tău . Să vezi ce fericit va fi ! Merită!

  3. A

    Dar ce facem dacă si noi mamele am vrea sa fim la fel? Sa avem noi o super cariera? Eu as vrea dar stau de 6 ani acasa cu copiii și chestia asta ma macină teribil. Ajutor din exterior nu exista, bunici nu exista. Ma apuca o tristețe enorma cand vad bunici implicați 100% si mame care pot sa facă si ele altceva pe lângă copii. Toata viata mea mi-am dorit o fetita si am 2 baieti. Imi vine sa plâng doar la gândul ca nu voi avea o fetita niciodată dar în același timp sunt cumva mulțumită ca am baieti si ca lor le va fi mai ușor în viata, ca nu vor trece prin ce trec eu acum emoțional vorbind.

  4. Cosmina

    Aștept să văd cum se termină cartea, că ideea nu e rea deloc 🙂

  5. Petra

    Și eu sunt o femeie puternica, o femeie care habar nu avea cum sa reacționeze atunci când soțul a anunțat-o ca i s-a oferit un job în străinătate, dar a acceptat în secunda doi, o femeie judecata în primul rând de către familie, părinți și cei apropiați, ca a renunțat la jobul ei pentru a-și urma soțul, a cărui cariera a fost în continua creștere; sunt o mama care a știut ca fetiță trebuie sa crească alături de tatal ei, pentru o dezvoltare psiho-emotionala buna; sunt mândră ca m-am ridicat rapid după câteva episoade mai triste, în care m-am învinovățit ca nu sunt în stare sa decid în legătură cu cariera mea; sunt conștientă acum de norocul pe care l-am avut, acceptând plecarea, deoarece bagajul cultural dobândit prin peregrinările noastre prin lume m-a îmbogățit spiritual și psiho-emotional. Toate experiențele trăite m-au schimbat ca om, m-au făcut sa conștientizez cine sunt cu adevărat și ce putere am, ce curaj am avut sa iau totul de la capăt în doua tari cu culturi total diferite, sa accept rolul de carierist al soțului, cu tot tacâmul implicat și sa realizez ca, de fapt, toate deciziile acestea au fost bine-venite pentru amândoi, familia fiind întotdeauna pe primul loc. Însă deciziile au fost întotdeauna ale mele. Și, după multi ani, am ajuns sa fiu mândră de ele.

  6. Ana

    La început mi-am zis: e , nu e despre mine acest articol !
    la sfârșit : uite fix așa mă simt !
    Da, și eu am primit ca sfat după vreo 3 ani de relație : nu încerca să-l schimbi, că nu e Ok, vezi dacă-l poți accepta așa cum e ,și să și-l iubești .

    Uneori simt că mai bine aș crește singură copii, că ar fi cam la fel , și mai și ajunge și soțul seara flămând acasă și trebuie să-l hrănesc și pe el, că nu-i place să mănânce singur :)) ( dacă copii dorm , măcar avem timp să povestim)

    M-am înscris la un curs de masaj , am două zile pe săptămână când lipsesc 4-5 ore. Copii sunt cu soțul. Prima dată a fost jale, acum s-au obișnuit toți și merg doar de o lună. În sfârșit fac ceva doar pentru mine și mă și susține !
    ( nu e chiar așa de rău , așa-i?)

  7. Elena

    Pfiau, greu, v-am citit pe toate,nu e usor deloc, sacrificuiul unei mame este enorm fie ca merge la job, fie ca lucreaza de acasa, fie ca “sta” acasa.E si o incarcatura emotionala imensa. As vrea sa am o bagheta magica si toate sa facem superechipa cu sotii, ei sa fie atenti cu noi, noi dragute cu ei…macar mai des..pana atunci plang si eu cu voi, surorile mele..

  8. Lia

    Mi se pare si mai aiurea când nu se pune problema de alegere, ci trebuie să le faci pe toate pentru ca altfel nu se poate. Eu as vrea foarte mult sa stau acasă cu copiii si să îi cresc până se însoară, n-am simțit niciodată nevoia unei cariere, însă dintr-un singur salariu abia am avea de rate si mâncare 🙁

  9. Cristina

    Și eu as sta acasă, nu mi se pare nimic mai important decât sa fiu lângă ei mai ales in primii ani de viața, as sta fericita sa ii cresc fără sa simt ca ma sacrific sau ca fac prea multe, dar din păcate nu se poate, așa ca suntem nevoite sa le facem pe toate,familie, serviciu, eu mai profit de ultimul an de stat acasă cu gemenii, cu baiatul cel mare am avut norocul sa stau 4 ani acasă, cu gemenii nu o sa stau atât, din păcate.

  10. Andreea

    Felicitari si tie si celor ca tine care raman in astfel de casnicii/relatii. Recunosc ca nu as putea sa fac asta. In cartea “Cele 5 limbaj de iubire” se zice ca fiecare din noi are un anumit limbaj in care ne exprimam si primim iubirea. Al meu este timpul petrecut impreuna. Degeaba mi-ar cumpara sotul zeci de cadouri sau mi-ar face declaratii inflacarate, daca nu petrece timp cu mine pentru mine la nivel emotional inseamna ca nu ma iubeste, chiar daca rational as intelege motivele pentru care nu este disponibil.

  11. Elena

    Si nu dati cu pietre, psihologii terapeuti de cuplu ar zice asa: Da,unii dintre noi avem un focus mai mare pe cariera, ok …doar ca, daca ne-am dorit si o familie bine este sa ne asumam si greutatile cu care vine. Si ca dezechilibrele (prea mult timp si energie data numai intr-un loc) creeaza frustrari la celalalt partener care trebuie sa fie mereu asumat, prezent si de baza.Ideea ar fi sa putem negocia si primi si timp pentru noi de la partener, astfel incat sa fim si noi impacati cu cariera lui. Stiu,iar e simpla teoria si viata bate filmul, insa se pare ca aceasta acceptare cu frustrari ne incarca si ne goleste mult in timp…

  12. S

    asa ca faceti bine si rupeti-va cu munca inainte sa aveti copii 🙂 asa, sa va iasa pe nari de sa nu va mai trebuiasca toata viata
    iar cine-i face de tanar…are timp de la 40 de ani incolo de workaholism 🙂

  13. IQ

    “Nu, adevărata schema e să stai acolo și să îi fierbi, să îi determini să facă, să vadă și ei cum e viața ta.”

    N-as spune ca e cea mai buna varianta. Mama a incercat asta si a reusit sa se distruga pe ea in procesul asta in care a tras de el, poate prea tarziu, sa faca ce n-a facut la tinerete. Tata e aproximativ tot la fel. Nu stau eu sa judec daca ar fi fost mai bine ca mama sa plece. Viata lor e pe sfarsite. Noi, copiii, suntem oarecum distrusi si noi, cu slabe sanse de revenire.

    As spune ca e ok sa stabilesti anumite lucruri de la inceputul drumului. Si sa tragi de el daca nu le respecta. Dar daca te trezesti prea tarziu, dupa ce s-a obisnuit ca accepti multe (“ca sa fie liniste in casa”), atunci mare atentie la nivelul de toxicitate pe care il degaja relatia voastra. O sa distruga (fizic si psihic) tot ce e in jur, in special copiii.

    • foarte bună observație. Mulțumesc. Îmi pare rău pentru această situație, dar te felicit pentru claritate și puterea de evaluare fără judecată. Cred că ai ajuns aici după ceva muncă.

Leave a Reply

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 176 queries in 0.446 s