Da, m-am uitat în oglindă și mi-am văzut cearcănele pe care le-am pus în cel mai recent story. Știți ceva? Nu am chef să le ascund, sunt ale mele și par să nu vrea să plece de pe moaca asta prea curând. M-am obișnuit cu ele, așa că n-aveți încotro nici voi.
Suntem după vreo 10 zile de muci. E probabil prima răceală serioasă de când Tudor a început grădinița și prima răceală serioasă de când a venit Victor pe lume.
Știu, ce noroc pe capul nostru, îmi vine să zic. Apoi îmi amintesc că n-am mai dormit 4 ore legate de când era altă lună în calendar și aproape îmi vine să plâng un pic.
Voiam doar să zic. Că m-am gândit mult zilele și nopțile astea la mamele singure.
Să ai un copil cu febră și muci e într-un fel. Să ai doi copii, dintre care unu-i bolnav și unu-i la țâță sau invers e fncked up la cu totul alt nivel. Și să n-ai pe cine trimite după șervețele, termometru, apă, mai multe șervețele, pijama uscată că s-a vărsat apa, aspirator de muci, curățat aspiratorul de muci și posibil încă un pahar cu apă, că totuși îi era sete copilului e dintr-un film pe care nu vreau să mi-l imaginez vreodată.
Sau poate-s eu o împiedicată, nu contest.
Dar să crești copii e așa o muncă în echipă.
Am simțit zilele astea, dar mai ales nopțile, că suntem o ființă redimensionată. Ba era el mâinile și picioarele, ba eram eu gura care scotea mucii, ba căuta el siropelul prin cămară (apropo, n-o să mai stau niciodată fără Panadol în casă, că febra nu așteaptă să deschidă la farmacie), ba eram eu cea care ținea în brațe.
A fost un dans.
Nu aș mai pune această muzică, dacă înțelegeți ce vrea să spună autorul, n-a fost deloc romantică, dar sunt recunoscătoare că am fost împreună.
Că el nu s-a dus să se culce dincolo.
Că n-a avut vreo gardă.
Că nu m-a lăsat, descurcă-te.
Că s-a ridicat, a căutat, a adus, a curățat, a uscat, a schimbat, a legănat, a mângâiat, a suflat, a masat. Noaptea la 2 și apoi din nou la 4 și la 6 și un pic pe la 10.
Știu că suntem la fel de părinți cu toții, știu că ne enervează să denumim această implicare ”Ajutorul”, dar cred că e bine să nu avem impresia că ceva ni se cuvine. Sunt atâtea femei care n-au încotro și se descurcă singure. Fiindcă ce și lor li se cuvine nu mai e acolo. Indiferent din ce motive.
Așa că, să ne luăm două secunde, să le mulțumim celor care se ridică, aduc, caută, curăță, usucă, schimbă, leagănă, mângâie, suflă și masează. Să știe că e foarte important că nu se culcă în sufragerie. Și că, indiferent dacă e sau nu o datorie, cineva îi vede și le mulțumește.
p.s. Sunt bine copiii noștri, testați, să nu vă îngrijorați. La Victor e prima dată, dar de fiecare dată când Tudor face febră, eu mă pregătesc psihic pentru câteva zile de distracție, știu ce avem de făcut și de băut, și aștept să treacă.
Elena
Te pup, eu am reusit sa-mi si luxez piciorul pe langa racelile copiilor (1, 3 ani), deci…dar na,am incecrcat sa ma gandesc ca tot sunt norocoasa, fata de alti oameni. Bravo pentru cum ati facut echipa! Te inteleg perfect in ceea ce spui si empatizez, Miruna. O prietena terapeut pe cuplu ar spune ca exprimarea : “Ajutorul nu ni se cuvine” ar fi un mindset ce trebuie sa-l schimbam pentru ca nu am facut copiii singure:)). Si ca da, este bine sa reamintim si sa multumim, da, iubitule, iti multumesc, asta e ideea mea despre familie, sa intelegem ca nu se pot schimba 100% dintr-o data(si chiar niciodata) dar SA luptam in fiecare zi cate putin pentru implicarea partenerului, daca vrem sa ne reducem frustrarea, sa echilibram balanta intre parinti si sa ajutam partenerul sa-si asume. Stiu, teoria e usoara. Imbratisari.
Miruna
Vai, Elena, cum
Ai reusit?
Ooo, dar tu stii ca eu nu scutesc barbatii de treburi, dar mai scapa si la mine cate un dram de recunostinta din asta. Dar rar, sa nu li se urce la cap!
Elena
Daaa, stiu si este foarte bine, doar ca cumva simt si la tine si la mine partea asta cu asumarea, faptul ca ne asumam, ca ne sacrificam(stiu ca noi asa suntem), ducem mult si este foarte bine, vine din responsabilitate. Pe de alta parte, am fost sfatuita de terapeuti ca daca eu nu cer partenerului si nu fac o rutina din a avea timpul meu gen zilnic o ora, voi fi mereu sleita de puteri…
Miruna
așa e. au dreptate. La mine, problema e că le fac pe toate până nu mai pot face nimic și mă enervez și dau cu ele de pământ, mă descarc și o iau de la capăt fără să știu când să mă opresc.
Ada
No, eu sunt una dintre norocoase, se pare. Al meu muncește în construcții, program de dimineață până seara. Zilele astea cea mijlocie (2.5 ani) e cobză, pe mine mă apucă câte un acces de tuse de simt că mă ia cucu și alăptez mezina (aproape 1 an). Cea răcită doarme în mod normal cu al meu în cameră, cea mică-i cu mine, băiatul singur că-i fecior mare. De când cu răceala, după ce o culc pe mezină, îl trimit pe al meu lângă ea și mă ocup de cea răcită că nu pot efectiv să stau departe de ea când o știu bolnavă. Spre dimineață facem schimb că trebuie să alăptez și atunci apuc eventual 2-3 ore de somn.
Chestia e că se ocupă de ea, nu mi-e teamă că nu se descurcă. Îi măsoară temperatura, îi dă tratamentul, o adoarme la loc etc.
Paradoxal, tot n-am timp de mine :))) sunt în priză constant. E fiind la muncă toată ziua, duminicile mi le permit, pe care ironic le ocup făcând curățenie și mâncare :)))