Empatia e arta tăcerii: Cum să îți ții gura, ca celălalt să simtă că îl vezi

empatia arta tăcerii miruna ioani

Cea mai neînțeleasă m-am simțit când eram gravidă și vomam. Îmi era un rău teribil, vărsam de 4-5 ori pe zi, în fiecare zi. Slăbisem mult, mai și lucram (în perioada aceea m-a apucat zelul de a salva toți dinții din lume), și aveam nevoie să mă plâng.

De fiecare dată când îi spuneam asta soțului meu deloc gravid, știți ce zicea? Că și el.

Eu: -Mă doare capul, cred că de la nemâncat.
El: -Și pe mine, cred că de la nedormit.

Eu: -Mi-e rău, îmi vine să vomez.
El: -Și mie. O fi de la mămăliga aia cu cârnați?

Grrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr.

Ascultată și înțeleasă, m-am simțit într-o conversație pe mess. Cineva m-a întrebat cum mă simt, am răspuns că sunt într-un moment emoțional greu. Alăptam doi copii, erau multe schimbări. Știți ce mi-a zis?

Te cred

Atât.

Simplu.

Fără judecăți, fără sfaturi, fără ”și eu”.

Nu sunt niciun fel de specialist. Sunt doar o femeie care învață să vorbească în alte cuvinte.

Ca să nu-i rănească pe ceilalți, dar -mai ales- pe sine.

Fără prejudecăți.

Nici cu etichete.

Fără prezumții.

Și fără a da glas dorinței de a-i corecta pe ceilalți și, mai ales, pe sine.

Abținându-se de la a da sfaturi, deși de multe ori îi vine.

Fără să-și spună că e o proastă, indiferent de gogomănie.

Sunt într-un grup de comunicare non-verbală (despre care v-am povestit înainte să mă înscriu). Am ajuns pe la mijlocul lui și pot spune că nu ce am învățat e fantastic (deși e, dar nu sunt lucruri absolut noi pentru mine).

Însă e valoros ca antrenamentul pentru un sportiv de performanță. Simona Halep nu intră zilnic pe teren ca să învețe să joace tenis, că știe deja.

Se antrenează ca să îmbunătățească tehnică, lovituri, forță, rezistență. Ca picioarele ei să nu uite zgura.

La fel e și cu chestia asta. Nu e despre teorie, ci despre a folosi limbajul de sentimente și nevoi într-un spațiu confortabil, fără să te întrebe cineva dacă te-ai convertit la martorii lui Iehova.


I-am spus soțului meu, cât mă deranjează acest ”și eu” sinistru. Și-a cerut scuze, intenția lui sinceră era de emaptie. Știți că unii bărbați fac inclusiv burtă când femeia e gravidă. La noi n-a fost cazul, deși poate ar fi fost mai bine 🙂

El voia să exprime empatie, doar că îi ieșea fix invers. Am făcut aceeași greșeală de mii de ori cu mama, cu el, cu prietenele mele. Credeam că ajut, că îl fac pe celălalt să se simtă mai bine.

Ce nu e empatia și câteva lucruri de evitat atunci când vrei să-i fii cuiva alături

Când dai sfaturi, nu e empatie:

”Ar trebui să vorbești cu el, să îi spui ce simți.”
”Ar fi bine să te mai gândești o dată.”
”Te-ai gândit că poate meriți mai mult?”

Când analizezi, nu e empatie:

”Ai acționat așa, doar fiindcă ești un om foarte corect.”
”Chiar a exagerat când a făcut asta.”
”Foarte bine i-ai zis!”

Când povestești din proprie experiență și muți atenția pe tine, nu e empatie:

”Și eu am pățit la fel. Stai să vezi când…”
”Știu exact ce simți, pentru că odată am…”
”Nu-mi spune, că am fost pe strada aia și eu”

Când încerci să minimizezi situația/problema, nu e empatie:

”Lasă că putea fi mai rău.”
”Nu-i nimic, toate se repară.”
”N-ai motive să te superi pe el, amintește-ți câte calități are.”

Când vrei să-l încurajezi pe celălalt, nu e empatie:

”Hai, că îți trece până te măriți.”
”Fruntea sus, că se rezolvă de la sine.”
”Peste 10 ani, va fi mai ușor.”

Când schimbi subiectul, nu e empatie:

”Da, știu… dar ce fustă faină ai, de unde e?”
”Uită-l și pe ăsta cum a parcat pe trecere!”
”Am citit eu o carte…”

Când interoghezi, nu e empatie:

”De ce ai făcut asta?”
”Unde erai?”
”Ce a zis după aceea?”

Când încurajezi judecățile, nu e empatie:

”Da, e numai vina lui!”
”E o trădătoare.”
”Ce urât din partea ei.”

Când compari, nu e empatie:

”Dacă ai impresia că astea sunt probleme, stai să îți povestesc de copilașii care se culcă seara flămânzi…”
”Crezi că-i greu cu copil mic? Stai să vezi cum e la mine, că-i adolescentă.”
”Dacă tu te-ai supărat, ce să mai zic eu, care am pățit…”

Bine, și atunci când e empatie?

Când taci și ești atent. Adică, să asculți o ființă umană, nu o femeie sau un bărbat, un bogat sau un sărac, un fericit sau un nenorocit. Când ai lângă tine un om, nu un țigan sau un evreu, un sfânt sau un păcătos. Nu un tânăr sau un bătrân.

Când te oprești din orice altceva mai faci în paralel. Nu e empatie, când stai pe telefon, scrollezi pe instagram sau verifici un mail.

Mira are o vorbă care-mi place foarte mult: să ții spațiul pentru celălalt.

Nu îi rezolvi problema, nu devii responsabil pentru sentimentele celuilalt, nu îi simți durerea. Empatie nu e transfer de durere. Nu e să-i cari plasele cu cartofi ale celuilalt, ci să fii în aceeași piață cu el.

Empatia e ca spațiul de stocare de pe hard disk, unde poți face download fără să te judece că e un serial de doi lei.

Nu e ce credeam. Și e mai greu de practicat pentru că nu suntem învățați să tăcem. Simțim nevoia să vorbim, doar fiindcă e inconfortabil să stăm într-o emoție sau într-un sentiment. Asta e doar teoria, oameni buni. Nu îmi iese mereu.

Exemple concrete:

În UK, am făcut toate cursurile de la Dental Protection. Printre altele, am aflat (cu stupoare și în contradicție cu ceea ce învățasem acasă) că nu e bine să întrerupi pacientul când începe să-ți povestească de ce a venit.

Studiile arată că nu vorbește mai mult de 90s oricum.

(90 s e destul de mult timp pentru un doctor care se grăbește, că-i mai doare măseaua la ușă pe vreo 3. Plus că nu e chiar superinteresant ce au mâncat la micul dejun, cină și prânz toți cei 20 de pacienți.)

Studiile arată că doctorii care nu întrerup sunt dați în judecată mai rar. Sunt mai iubiți de pacienți. Se pare că să nu întrerupi îl face pe pacient să se simtă ascultat și înțeles. Că omul adesea repetă înainte ce vrea să îți transmită și, dacă nu îl lași să își spună poezia, va avea impresia că îl tratezi având informația pe jumătate și, deci, incorect.

Cel mai mult îmi place să țin acest spațiu pentru fiul meu. Ocazie cu care am descoperit prostul obicei de a-l întrerupe doar ca să fac pe interesata (și ăla ce-a zis?, unde erați când s-a întâmplat?). Însă nu numai. Am mai descoperit cât de multe alte lucruri o să-mi spună el, dacă tac eu. Dar să tac cu atenția la el, nu cu ochii în telefon.

Mai cred că Atenția e, după Timp, imediat următorul bun de lux. Nu vedeți? Toate companiile aleargă după ea. Să atragă atenția clientului, e primul pas pentru a-i câștiga încrederea. Să-l mențină în acel film mai mult de zero virgulă câte secunde?

Agențiile încep să-mi ceară timpul pe care-l petrec cititorii pe blogul meu și se miră, că este foarte crescut.

Cei din industrie se plâng că attention span-ul a scăzut foarte mult.

Alți oameni, mulți dintre cei chiar acum aici, plătesc bani din buzunar o dată pe săptămână pentru atenția neîntreruptă a unui alt om. Îl numim psiholog.

Iar copiii… copiii noștri asta își doresc cel mai mult. Atenția noastră.

Să îi vedem, să îi ascultăm.

Bebelușul meu se duce la dulapul cu jucării și, pe drum, se mai întoarce de două ori să verifice dacă îl văd.

Tudor se enervează când îi răspund la ceva fără să mă uit la el.

În rest, ce mai faceți, my friends?

Vă e frică să mai ziceți orice, nu? Și eu.

foto Pixabay

Articolul anterior

Ce tare doare, când alergi spre bebelușul care plânge și te întreabă fratele lui: Mami, mai vii?

Articolul următor

E invers. Fratele mai mare e cadoul pentru cel mic

10 Comentarii

  1. Roxana

    Nu toti suntem capabili sa fim empatici,dar incercam sa ajutam asa cum stim…Eu cred cu tarie ca nu trebuie sa spunem rautati.O sa ajungem sa ne purtam doar politically correct,fara sa mai fim deloc autentici. O sa ne fie frica sa mai deschidem gura…vom fi redusi la tacere incet si sigur..sa nu deranjam cu pareile noastre personale.

    2+
    • A, nu asta voiam sa zic in final, incercam sa fac o gluma.

      Nu as lua aceste lucruri in extrema. Si nu cred ca e vreun risc, la cat de incinsi simt eu oamenii acum, sa ajungem sa fim prea empatici.

      1+
      • Roxana

        Simt ca in aceasta directe merge lumea…ni se va inchide gura incet, incet…fie ca e vorba de toleranta,emaptie,ce o mai fi…

        1+
    • Elena

      Mi-a plăcut postarea.

      0
  2. Cred că sunt defectă, dar mie când îmi răspunde cineva la o relatare de-a mea cu “te cred”, mi se pare o afirmație așa degeaba, mai ales dacă vine de la cineva care nu are aceleași experiențe menționate. Mi se par fix vorbe goale. Uite cum, de fapt, e plin de empatici pe lângă mine și eu nu știu a-i aprecia :-))

    4+
  3. Ioana

    Genial finalul :)))

    0
  4. Eu aveam impresia ca nu conteaza ce zicem, ci limbajul corporal: ton/atentie/privire/pozitie corporala/pana si pauza/un imbratisat etc. valoreaza mai mult decat cele 2 vorbe.

    1+
  5. Nikki

    Cred ca ar trebui sa apreciem intentia cuiva de a fi empatic, chiar daca nu spune exact ceea ce dorim sa auzim. Eu,de exemplu, niciodata nu gasesc cuvinte de alinare pentru persoanele indoliate, in afara de cele uzuale (,,Condoleante”, ,,cu ce pot ajuta”…). Mi se pare ca orice as spune e nepotrivit, depinde mult de destinatar cum reactioneaza. Cuvinte care pot consola un om, il pot enerva pe altul. Conteaza cel mai mult ca o persoana sa te asculte si sa vezi ca incearca sa te faca sa te simti mai bine. Daca vorbele persoanei nu te nimeresc, nu e neaparat vina ei. Sunt foarte putini oamenii din viata noastra de la care auzim tot timpul doar ceea ce vrem sa auzim. Si trebuie sa recunoastem ca mamele si gravidele sunt cele mai sensibile. Sunt liste interminabile care ,,circula ” pe bloguri, cu ce nu ai voie sa-i spui unei mame, sau unui copil care nu e al tau. Cu astfel de persoane, eu cel putin, prefer sa nu interactionez deloc. Si eu remarc faptul ca am devenit extrem de sensibili, ignoram faptul ca suntem diferiti, gandim diferit, reactionam diferit la probleme. Nu putem avea tot timpul reactii care sa se muleze exact pe nevoile altuia.
    In schimb, indiferenta intr-adevar doare.

    0

Leave a Reply

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 174 queries in 0.161 s