Ce tare doare, când alergi spre bebelușul care plânge și te întreabă fratele lui: Mami, mai vii?

fratele mami mai vii miruna ioani

Eu n-am avut crize de pietre la rinichi, colici biliare și nici dureri prea mari de dinți. Am avut însă hemoroizi (please, don’t laugh) și travaliu de două ori. Ultima dată a fost magic ce mi s-a întâmplat, dar, după primul copil, de fiecare dată când mă rog, îl pomenesc și pe cel care a inventat anestezia epidurală, dacă înțelegeți ce vreau să zic.

Cam așa e și durerea asta de mami-mai-vii.

Rațional, știi că nu e posibil să te rupi în două acum și aici, dar emoțional te aștepți să se întâmple asta oricând. Any minute now.

Când tu te-ai ocupat de nevoile bebelușului, iar el e bine-merci în pat, schimbat, mâncat, legănat și culcat, când sunt timpul, dreptul și rândul copilului tău mai mare să se bucure de mama sa, hop, se aude un uaaaă-uaaaă din dormitor, tu te ridici de pe covor într-un suflet și alergi înainte ca bebe să cadă din pat (nu pentru că ești vreo nebună, ci pentru că i s-a întâmplat când tu ai vrut să-ți faci ieșirea asemănătoare cu un apus de soare, nu cu cea a unui urs turbat), doare, nene, vă zic.

DOARE.

Mămicia asta e ca o viață dublă uneori. Te simți tot timpul vinovat. Insuficient. Un nenorocit. Uită-te la jumătatea plină a paharului, îți vor spune ei. Nu pot, va striga sufletul tău. Ești o mamă grozavă, îți vor spune ei. Pentru cine, vei întreba tu. Faci tot ce poți în fiecare moment, îți vor spune ei. Iar tu vei ști că asta nu e nici bine și nici destul.

Și-apoi ursul ajunge in barlog, unde bebelușul doarme dus. O fi visat urât? Ți s-o fi părut? Brusc, lumea se învârte din nou.

Și te bucuri că te poți întoarce ca un răspuns la întrebarea mami-mai-vii: Sunt aici. Și n-as vrea sa plec nicăieri. Dar cum facem să-i împăcăm pe amândoi, când au nevoie în același timp, rămâne întrebarea nerăspunsă în sufletul tău. Și ți-e teamă că ei vor crește înainte să afli drumul către amândoi. Iar asta doare.

Și chiar dacă știi că-i imposibil, ți-ar plăcea fizic să te rupi, ca nu cumva să creadă vreo clipă vreun copil al tău că ție ți-ar fi mai ușoară împărțirea decât lui.

foto Pixabay

Articolul anterior

Înainte să întrebi o mamă DE CE NU FACE cutare, gândește-te la paharul meu cu apă

Articolul următor

Empatia e arta tăcerii: Cum să îți ții gura, ca celălalt să simtă că îl vezi

  1. Gianina

    ❤️❤️❤️❤️❤️

    0
  2. Elena

    Vai, cum pica asta la mine cu copii de 2a si 8l si 8l…e greu si frustrant..dar asta inseamna sa fii mama de 2 pici mici…am momente cand sunt mandra de mine, lucruri pe care imi doresc sa le imbunatatesc si momente in care accept ca sunt om si imi mai ies din fire. Incerc sa-i explic cooilului mare cauza pt care sunt suparata, ca n-are legatura cu ea, imi mai cer si scuze…Norocul ei este ca o are si pe bunica aproape..

    0
  3. Cristina

    Am o bebelușa de 4 luni si un băiețel de 5 ani si exact asa simt,cum mi-ar plăcea să pot să stau si cu bebe si sa ma si joc si sa povestesc cu cel mare😍

    0
  4. Maria

    Asta chiar m-a făcut să plâng în hohote. E ceea ce trăiesc de 4 luni încoace. Vai cum doare!
    E minunat cu doi copii, bebele e adorabil, dar vai ce dor ochii triști ai puiului mai mare când eu fug la cel mic. 💔

    1+
  5. “Mai lasă-i și tu, nu reacționa la orice!”
    La plânsul căruia din ei să nu reacționez?! Pe care să -l las?

    0
  6. CristinaM

    Stau si ma uit la copilul de 3 ani si 4 luni cum doarme, atat de linistit si respira atat de usor, pare atat de multumit si ma gandesc ca cel de nici 2 luni, atat de mic si singur intr-o cutie de plastic, cutie ce ii asigura un comfort si ajutor in lupta lui pt viata, pe care l-am vazut o singura data cand era plin de fire si avea 800 de grame, pe care nu l-am atins niciodata… fugitul de la unul la altul intr-un apartament pare atat de facil

    4+

Leave a Reply

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 169 queries in 0.263 s