O soluție simplă, care i-a calmat crizele de furie imediat: l-am îmbrățișat

Crizele de furie m-au căpiat. Am luat în considerare să merg cu copilul la psiholog, să renunțăm la grădiniță, să mergem părinții la terapie, împreună sau pe rând, combinații luate oricum. Am fi făcut orice. Am fi plătit oricât.

Pentru puțină liniște în casă la noi.

Unde-i armonia în care am trăit până nu demult?

Probabil că, dacă n-ai ascultat niciodată muzică, nu știi că ți-ar putea fi dor de ea. Dar… când prin urechile tale au curs un pian, o vioară, un vals, neeeene, ce frumoase sunt! Ce bine îți fac. Ce dimineți. Ce seri cu povești am avut. Ce împărtășiri fără tona de decibeli.

Psihologul e o idee corectă, doar că nu musai pentru copil. Mai întâi să meargă părinții, să își numere țiglele de pe casă ei, să facă niște anger management, să învețe să numere până la 3. Chestii din astea de bază pentru orice căpiat. Că nimeni nu se simte copleșit de crizele de furie, de câtă pace e în sufletul său.

Doar că terapia durează, iar oamenii la capătul puterilor au nevoie de o soluție ACUM.

Când tu ești cu mințile praf, timpul e un lux pe care nu-l ai. Da, cred că terapia ajută, dar după cât? Unu-doi ani?

Prieteni cu creierii pilaf, eu m-am prins repede că nu am acest timp. Riscam să mă internez la nebuni și să-l las pe bărbatu-meu să dea copiii la liceu.

Cea mai rapidă și simplă soluție de implementat a fost îmbrățișarea.

Am citit despre ea, ofc, doar nu credeți că un părinte disperat poate avea alte idei în afară de a fugi de acasă vreo 10 ani.

Nu făceai asta și fără să citești, veți întreba. Ba da, probabil că o făceam. Însă, precis mai rar decât trebuia. Decât avea nevoie el, mai rar decât aveam nevoie eu.

Mi-am dat seama imediat că eu aveam parte în continuare de aceeași cantitate de contact fizic, doar cu altcineva. Cu bebelușul. Alăptare, drăgălit, schimbat scutec, relația mamei cu un bebeluș e tactilă în mare parte din zi. Iar fratele celălalt a rămas descoperit. Porția mea de apropiere era asigurată de bebeluș. Dar a lui, a fratelui mare?

Citisem că treaba asta se poate întâmpla cu tatăl, el să se simtă neglijat. Nu m-am gândit niciodată la primul copil, deși e logic, Doamne, cât e de logic!

Așa că am început. Un program ca la școală, nu m-am bazat pe memoria de om care nu știe dacă azi e luni sau marți

Dimineața, primul lucru pe care-l fac, înainte să mă spăl pe ochi, e să-l iau pe Tudor în brațe. Victor doarme oricum lângă mine. Bine, și Tudor e tot acolo, dar nu e lipit ca fratele lui, e într-un pat separat și singur.

Înainte și după grădiniță, pupic și îmbrățișare.

În parc, fără motiv: ”îmi dai o îmbrățișare?” sau ”am nevoie de o îmbrățișare” sau ”pot să primesc o îmbrățișare?”

Întotdeauna cu consimțământ. Dacă nu e momentul potrivit sau nu are chef de iubit, nu insist. Abandonez ideea, fără să-l fac să se simtă prost că nu a vrut. Acceptarea unui refuz e o lecție importantă pentru noi toți.

Când citim o carte, stă la mine în brațe.

Uneori doar se lasă îmbrățișat, iar eu știu că suntem în jocul ăla în care el nu vrea și eu insist. Un părinte știe când e rost de jocul ăsta și nu de un refuz cinstit. Iar, la final, îi spun că îi dau drumul, doar pentru că știu că se va întoarce. Căci noi întotdeauna ne întoarcem unul la celălalt.

Dragi prieteni cu creierii pilaf, sunt sigură că și voi vă îmbrățișați copiii. Faceți-o mai des. În zilele când nu mai puteți și în toate celelalte, e cea mai simplă chestie. La noi, a dat roade din prima zi. Am scutit niște crize ca și cum aș fi apăsat pe un buton. Am continuat. Am schimbat și alte lucruri, a fost și greu, dar parcă suntem tot mai aproape de o luminiță acum.

Faceți și voi. Nu costă nimic și nu durează ani. Efectele se văd din prima zi. Să cânte liniștea, zic!

Foto Unsplash