Asta mi-a zis aseară Tudor (4 ani 8 luni). Cred că însumează foarte bine ceea ce simte un frate mai mare, care e, de fapt, mic.
Mami, eu nu sunt mare, ci doar un bebeluș care a crescut.
În traducere, asta înseamnă:
Mami, și eu am la fel de mare nevoie de tine ca fratele meu mai mic.
Mami, să mă ții în brațe și pe mine la fel de mult.
Mami, să îmi dai toată atenția și tot timpul tău. (Copiii nu se mulțumesc cu ”să împărțim”, cred că ați observat, ei vor TOT)
Mami, chiar dacă nu mai port scutec și mă spăl singur pe dinți, să știi că sunt și eu mic.
Mami, am nevoie să știu că mă iubești.
Soțul meu nu zice că are doi băieți, unul mare și unul mic. Zice că are doi copii mici: unul mic și unul foarte mic.
Am preluat asta, pentru că mi-a plăcut enorm adevărul din ea. Faptul că nu îi mai pune într-o aniteză subînțeleasă pe copiii mei: tu ești așa, tu ești fix opus.
Mai ales că toată viața lui până să apară celălalt, fratele cel mare a fost ”ăsta mic”. Atunci când nu îi ziceam pe nume, așa ne refeream la el. Apoi, a venit o zi când părinții lui s-au întors acasă cu un alt copil, care i-a luat tot, inclusiv numele pe care era strigat.
Fără să vrem.
Nu cu intenție rea.
Oricât ne-am străduit să le zicem cum îi cheamă pe ei, a scăpat și câte un ”ăsta mic”.
Am făcut și greșeli, nimeni nu e perfect.
Am spus ce nu trebuia, suntem oameni, nu experți.
Însă aseară copilul singur a formulat ce e, de fapt, cel mai important. Știți, la fel cum pe noi ne văd părinții mici, indiferent ce vârstă sau funcții am avea, e și aici similar, doar că invers. Noi îi vedem mari pe copiii noștri dintâi, uitând câtă nevoie au ei să mai fie mici în brațele mamei lor.
foto Pixabay
Gabriela F
Si al nostru spune asta de o săptămână… Fără frate mai mic 😅.. 😐
Miruna
Buuuun. Nici nu iti imaginezi cat ma ajuta acest mesaj. 🤗
Andra Gabriela
Și eu am doi băieți, de 5 ani și jumătate respectiv 2 ani.
Mă regăsesc total în acest articol. Oricât de mult mi-am propus eu înainte că nu am să îi cert, sau să fac mici diferențe involuntare tot greșesc și îl simt pe cel mare afectat, ii simt furia și ma învinovățesc de fiecare dată. Și de fiecare dată îmi propun să nu mai repet greșelile și să fiu mai calculată și mai caldă așa cum eram eu odată. Să am mai multă răbdare…
Multumim pentru acest articol!
Ioana
Fetita mea (cu o luna mai mare decat Tudor) ma intreaba si ea mereu daca e mica, daca e mare, daca mai e bebelus sau daca va mai fi. Mereu am evitat sa ii spun ca tu esti mare, faci asa, insa a mai auzit pe la bunici si prieteni. Cand introduc o noua regula, le spun amandurora (mai am si un baietel de 2a10l) ca acum sunt mari si uite ce le propun-chiar daca uneori stiu ca baietelul e prea mic sa faca ce zic eu, regula e mai mult pentru fetita. Insa le-o prezint amandurora, tocmai sa nu sune tu faci asta ca esti mare, tu nu o faci ca esti mic…e complicat si nu imi iese mereu, dar am vazut-o ca pe o solutie…e foarte comic acum sa il aud pe baietel cum imi spune ca el e baiat mare si face si drege, desi e clar ca nu poate sa faca tot ce zice :)))
Aurelia
Intai a fost regresia. Ea avea 4 ani cand s-a nascut fratiorul ei si a dorit sa faca tot ce face si el. Scutec, suzeta, biberon, mancare pasata…chiar daca doar o data sau doar ca sa ne chinuie pe noi.
Apoi a fost, vreme de aproape un an, “eu am 3 ani, nu vreau sa am 5”. Inclusiv cu poceala cuvintelor intentionat, udat pantaloni intentionat, trezit noaptea sa vina la noi in dormitor ca nu cumva eu sa fiu cu fratele mai mic.
Ma straduiesc din rasputeri sa le ofer si sa cer aceleasi lucruri de la ei. Sa isi duca ambalaje la gunoi, sa isi ia singuri cana de apa, sa stranga jucariile, ii cert egal cand e mizerie, vorbesc la plural, cand imbratisez pe unul, automat ma duc si la celalalt, cand laud pe unul, automat zic ceva si celuilalt. Incerc sa am din cand in cand timp doar cu cate unul, fie si 30 min, dar e doar unul din ei cu mine si ii dedic toata atentia.
Si tot am senzatia ca nu e suficient si nu va fi niciodata.
Cred ca doar mamele bune se intreaba daca au facut destul…(sau asa ma consolez).
Adriana
Fetele mele sunt mari..16 și 14 ani. Mulți părinți se plâng de faptul că ai lor nu mai vor îmbrățișări, drăgăleli, pupături de la mame.
Ale mele, spre fericirea mea de mamă pupăcioasă, 🙈☺️încă se cer pupate, mângâiate, îmbrățișate. Nu non-stop, clar, nu ca atunci când erau micuțe, daaaaar… măcar mai vor.
Poate și pentru că așa le-am crescut, cu smotoceli, am vorbit despre toate cu ele dintotdeauna, le-am încurajat mereu să-mi spună orice.