Anxietate de hiperstimulare, poftim nume științific pentru când nimic nu se întâmplă fără tine

Îmi dau seama că sunt o persoană hipersenzitivă (hipersenzorială m-aș numi eu, mai degrabă, dar văd că sunt singura fixistă care s-a gândit la asta, deci iau în calcul că s-ar putea să n-am dreptate; unii îi mai zic și hipersensibilă, așa că am decis să nu ne cramponăm de termeni). Deși am trăit toată viața fiind astfel, abia acum i-am găsit și un nume.

Nu, să fii hipersenzitivă nu înseamnă că plângi repede sau că râzi tare. Nu înseamnă că exagerezi lucrurile sau că ești o nebună.

Șosetele cu dungă.

De când eram mică, nu le suportam. Mama căuta cu disperare șosete fără cusătură, pentru că mă enerva maxim. Nu suportam nici eticheta la haine. Mereu m-am întrebat de ce, Doamne iartă-mă, e prinsă pe dinăuntru și adesea pe cusătura din lateralul hainelor, fix acolo unde îți freci mâinile de corp și, din nou, te enervează. Am fost destul de surprinsă când am aflat că nu, nu toți oamenii știu că hainele au etichete sau șosetele cusătură.

Pantofii.

Când îmi cumpăr o pereche cu șireturi, de exemplu, e foarte important să nu aibă dungi care să se suprapună. Adică, pe unde trece șiretul să nu treacă și tivul de la limbă.

Unghiile.

Le port tăiate până-n carne și le-am ros multă vreme. Nu mi le suport lungi. Dacă ele lovesc ceva înainte de buricele degetelor mele, mă trece un fior pe șira spinării.

Masajul.

Nu-mi place. Nu mă duc la masaj de relaxare, anti-celulită, pro-tonifiere. Sunt foarte puțini oameni care îmi place să mă atingă. Iar aceia, îmi place foarte tare.

Mai am și alte fixuri.

De exemplu, să nu se facă pojghiță pe lapte. Ceva mai grețos nu există. Când eram mică, trebuia să ne mișcăm repede între a încălzi laptele și a-l bea, ca să nu se formeze acea crustă.

Sunetele stridente.

Mă scot din sărite. Nu suport ușile trântite. Oamenii care țipă. Muzica tare. În facultate, când am locuit în cămin 3 ani de zile, de asta am suferit cel mai groaznic. Nu mă puteam odihni decât după ce toată lumea era la culcare. La două săptămâni, mergeam acasă și dormeam un weekend fără întrerupere.

Mâinile murdare.

Știți clipurile alea cu copii care se tăvălesc prin noroaie? N-am fost niciodată în filmul ăla. N-am sărit în bălți, nu-mi băgam mâinile să frământ aluatul de prăjitură, nici nu mă mânjeam cu făină. De exemplu, cum am fost acum în concediu, când se lipește nisipul de mine, e ca atunci când încerci să zâmbești cu ceva între dinții din față.

Spațiul personal.

Ador să-mi pup copiii. Îi pup din cap până-n picioare, îi știu pe de rost pe fiecare. Ador să-mi pup soțul. Dar nu înțeleg de ce ne pupăm cu cei pe care nu i-am mai văzut de multă vreme (mulțumesc, pandemie, că ne-ai scăpat și de asta). Și oricât aș fi adorat un iubit, să zicem, niciodată n-am fost genul de bot-în-bot și buză-n-buză. Ne iubim, ne drăgălim, dar când stingem lumina, dormim. Fiecare cu pielea lui pe el și spațiul de rigoare.

Bijuteriile.

Poate ați observat, port foarte puține. Inelul de la el și verigheta. Doi cercei mici în ureche. De când sunt mamă, nu mai port nici ceas și nici parfum după ureche. (bine, asta sper să-mi treacă)

Oamenii.

Adesea, simt nevoia de singurătate. Să nu văd pe nimeni, să nu vorbească nimeni cu mine. Nu m-am plictisit niciodată, mai ales în ultima vreme. Mereu am știut ce să fac cu mine și au fost perioade în care simțeam că-mi sunt cea mai bună companie. Prietena mea cea mai bună a crezut că sunt în depresie. N-aveam copii pe vremea aia.

Soarele.

Mă disperă când e prea tare. Suport frigul fără probleme, că pot suplimenta stratul de haine. Dar căldura, ce facem cu căldura, nene? Disconfortul ăsta e atât de mare pentru mine, încât renunț să fac chestii prin soare. Nu ies din casă, de exemplu, dacă e ca să curgă apele pe mine. Nu-mi place transpirația și senzația aia când mi se umplu obrajii cu sânge și-mi simt pulsul în tâmple.

Emoțiile.

Mie ori îmi place viața mea de numai, ori îmi vine să sparg o farfurie. Când mă joc cu copiii și sunt binedispusă, mă pun în patru labe pe stradă și precis ți-e rușine cu mine. Când sunt îmbufnată și supărată, fac planuri mentale de cum să fug de-acasă ori să fac o prostie care să mă bage 5 ani la închisoare. Singurul meu semn de echilibru e că uneori cred sincer că sunt bipolară.

Ciocolata.

Aici e simpu: deloc sau toată.

Iar lista ciudățeniilor ar mai putea continua până la primăvară.

Definiția unei persoane hipersensibile

Este cineva care experimentează răspunsuri acute fizice, mentale sau emoționale la stimuli.

Aceasta poate include stimuli externi, cum ar fi împrejurimile și oamenii cu care sunteți, sau stimuli interni, cum ar fi propriile gânduri, emoții și realizări.

În timp ce toată lumea se simte sensibilă uneori și toată lumea reacționează la stimuli într-o oarecare măsură, a fi o persoană foarte sensibilă înseamnă că ai un răspuns mult mai mare – atât de mult încât poate părea copleșitor.

Multe persoane extrem de sensibile trebuie să se scuze în medii cu stimul mare, având adesea un „refugiu” unde pot fi singuri și își pot „liniști” reacțiile. (Am nevoie de aer, să luăm o pauză, să numărăm până la 10.)

(sursa)

Să fii mamă și o persoană hipersensibilă deodată e ca și când ai turna peste o explozie benzină

Corpul nostru a fost construit ca să facă față stimulilor extremi cu răspunsuri de tipul ”luptă sau fugi”. E un întreg mecanism acolo de secreții hormonale și receptori și reglatori, să nu intrăm în detalii.

Asta se întâmplă când vedeți oameni care aleargă cu o viteză inumană să se salveze de un câine. Sau cineva care-a ridicat singur o mașină doar fiindcă dedesubt de afla piciorul unei fetițe. Sau o mamă care-și naște copilul fără epidurală.

Aceste superputeri au o explicație. Se numește adrenalină.

Doar că, după ce faza trece, corpul se odihnește. Ați văzut că, după un examen greu, o nuntă, un deadline, ceva important pentru tine, simți așa un picaj. Ai nevoie de odihnă. Să te refaci. Asta e când s-a terminat adrenalina. Superputerea. Ai nevoie să fii băgat iar în priză.

Na, corpul omului și-a dezvoltat un sistem nervos ca să fugă de atacatori și să-și apere puii, dar nu să stea în trafic și să fie frecat de șefi nebuni, la icre.

Organismul are nevoie de pauză.

Un timp de respiro.

Să-și refacă resursele.

Viața modernă e plină de cauze de stres fără legătură cu situațiile de viață sau de moarte. Somn puțin, mâncare proastă, relații toxice, griji financiare și multe altele. Corpul uman are nevoie să alterneze perioade de stres cu relaxare pentru a fi sănătos, iar societatea noastră face adesea acest lucru aproape imposibil.

(sursa)

Ce este anxietatea de hiperstimulare?

Anxietatea este un răspuns foarte comun și natural la stres, iar mecanismele sale fiziologice sunt normale și necesare. Ceea ce nu este normal este atunci când răspunsul la stres al corpului devine supra-stimulat – fie de mediul înconjurător, ore lungi pe dispozitive electronice, fie de alți factori care ne pun într-o stare de supra-stimulare cronică.

Anxietatea de hiperstimulare se întâmplă atunci când răspunsul la stres este accelerat la maximum, fără să i se ofere șansa de a reduce turațiile. Vă sună cunoscut, mame? E când un copil trage de tine și plânge că-i e foame, celălalt trebuie spălat după caca și curierul sună.

Sau când ai o oală-n care ceva fierbe, un copil în brațe și altul care vrea să-i dai cana de pe raftul cel mai înalt din sufragerie.

Sau când un copil s-a lovit și plânge fix când soțul îți povestea despre amenda de parcare, iar celălalt copil se trezește în același moment că are nevoie la baie. În tot acest timp, poate suna telefonul sau la ușă sau alarma de la oală.

Răbdare, mamă.

Așa apar semnele tipice ale stresului: crește ritmul cardiac, transpiri, te doare capul. Unele fug de acasă. Altele divorțează. Cele mai multe se plâng, inclusiv de dureri musculare. Apoi începi să-ți uiți cheile în frigider, să arunci la gunoi telecomanda și să te trezești cu mașina la grădiniță, fără să știi ce cauți la volan în pijamale.

Răspunsul la stres funcționează ca o alarmă de urgență. E bine pentru a fugi de un tigru sau pentru a vâna hrană. Dar aceștia nu sunt factori de stres cu care ne confruntăm astăzi. Așa că, aceiași hormoni de stres ajung să fie produși în mod constant. Tot timpul. Fără pauză. Vă imaginați o viață în care alarma urlă de dimineața până seara?

Bun venit în viața de mamă.

Când se întâmplă acest lucru, sănătatea noastră mentală, fizică și emoțională plătește prețul.

Îmi e foarte greu să nu-mi sară țandăra când vorbesc cu mine doi oameni deodată. Posibil, unul dintre ei foarte tare. Când bebelușul plânge și fix atunci fratele lui are o nevoie urgentă. Când trag de mine fizic doi oameni. Sau când mereu port pe cineva sau ceva în brațe, atârnat după gât sau în spinare. Un copil, un ghiozdan, o oliță.

Îmi e greu când trebuie să planific totul. Să avem mâncare pentru când intrăm în casă. Ori să nu ne prindă vreun caca fără șervețele afară. Am luat niște haine de schimb sau le-am scos din plasă. M-oi fi pieptănat azi-dimineață?

Care sunt primele semne ale anxietății de hiperstimulare?

• tulburări de somn
• tulburări de memorie și concentrare
• irascibilitate
• tensiunie musculară
• dureri de cap

Treceți o mamă prin toate aceste filtre. Mă gândesc să fac o scrisoare oficială și să-i rog pe domnii cercetători să schimbe denumirea acestei boli cu ”sindromul dacă ești mamă”.

Faza 1: Nu ignora prima alarmă

Glandele suprarenale secretă adrenalină și cortizol, hormonii stresului. Când stresul fizic sau emoțional apare tot timpul și suprarenalele sunt suprastimulate tot timpul, ele obosesc.

În faza asta, ai zice că ești ”mereu în priză”. Ritmul cardiac și respirator cresc, apar tensiunea musculară, poate niște tulburări digestive și anxietate, dar încă ești la etapa ”îmi place”.

Faza 2: Dezvolți toleranță la stres sau rezistență

Să nu ne bucurăm. La fel cum nu poți merge cu motorul turat la mașină, fără să-l arzi, nici corpul uman nu poate funcționa mereu cu 300km/h. Când nivelul de adrenalină și cortizol nu mai are timp să-și revină la normal între episoadele acute de stres, așa cum e normal, stresul se cronicizează.

Corpul este forțat să facă față stresului recurent și fluxului constant de cortizol. Când e constant stimulat și excitat, sistemul endocrin suferă.

Acesta e momentul când ai mânca și pietre. Odată, eram atât de obosită, încât am mâncat tot marțipanul din casă. Eu, care nu-l pot vedea nici în poze. E faza în care organismul e ca o mașină fără benzină și ar face orice pentru un strop de energie.

Și cum face rost? Prin apetit crescut și carbohidrați băgați cu polonicul ăla mare. Acest așa-numit „consum de stres” se datorează nivelurilor crescute de cortizol din sânge și poate duce la creșterea în greutate, creșterea grăsimii corporale și obezitate.

Faza 3: Epuizarea

Apare când sistemul endocrin nu mai poate ține pasul cu cererea constantă de cortizol. Această stare de stres persistent duce la o schimbare în chimia creierului și simptome de oboseală, letargie, puls scăzut, tulburări de cunoaștere și anxietate.

E faza aia când nu-ți mai pasă dacă-s copiii mâncați sau ling de pe jos păr cu firimituri de pâine și îi trimiți cu tatăl lor, în pijamale, afară. Tu ai nevoie să dormi.

Hiperstimularea răspunsului la stres poate afecta, de asemenea, funcția cardiovasculară și metabolică. Adică să nu ne mirăm dacă apar semne de disfuncție tiroidiană și rezistență la insulină. Hello, diabet și alte belele.

Soluțiile

Ce citesc nu mă prea ajută. Deocamdată i-am dat stării acesteia un nume. Dacă găsesc vreo salvare, dau de știre.

Variantele oficiale sunt astea:

Să îți identifici factorii de stres.

Apoi să-i reduci.

Să dormi.

Relaxare.

Să-ți faci o bucurie.

Exerciții fizice.

Mâncare sănătoasă. (glutamatul ăla nenorocit de sodiu joacă un rol major în excitotoxicitate, deci chiar nu e o poveste. E folosit la producerea chipsurilor, supelor, produselor chinezeşti, sosurilor, condimentelor, mezelurilor, delicateselor din carne procesată.

Ar trebui să fie scris pe etichetă, dar s-au șmecherit producătorii și îl ascund sub nume pe care nu le-ai recunoaște fără trei doctorate în chimie: autolizat de drojdie, extract de drojdie, maltodextrină, hidrolizat proteic, caseinat de sodiu, mono-glutamat de potasiu, substanţe proteice texturate.)

Nu știu ce poate funcționa. Încercați-le pe toate.

Iar în demersul ăsta nebun de a găsi butonul de pauză, vă rog să vă întrebați și soții de sănătate. Chiar cu două sfârcuri inutile, s-ar putea să fie, și la ei în viață, destulă gălăgie.