E o temă grea, despre care oamenii nu prea vorbesc. Să fii părinte e o provocare. Ceva care necesită timp și talent. Iar când timpul și talentul sunt limitate, ai nevoie de terapie și mult lucru cu tine. Citit. Exersat. Țipat. Iertat. Căzut. Ridicat.
Și de la capăt.
Să fii părinte e cel mai greu curs de dezvoltare personală pe care o să-l faci vreodată. Nu se termină, nu te lasă și te mai și costă bani. Plus, tinerețe. Că bani mai faci, dar treije de ani n-o să mai ai niciodată.
De ce copiii nu îi fac pe părinți mai fericiți?
Una dintre explicațiile principale pentru aceasta este că un copil crește cantitatea și nivelul unor factori de stres la care sunt expuși părinții (Glass, J., Simon R.W., Andersson M.A., 2016). De exemplu:
- Cererea de timp
- Și energie
- Lipsa de somn (care poate deveni un cerc vicios)
- Tulburări de echilibru în raportul viață profesională/personală
- Cheltuieli mai mari
E de la sine înțeles că acești factori de stres afectează mai mult părinții singuri, fără partener. Astfel, la mamele și tații singuri se înregistrează cel mai scăzut nivel de bunăstare și fericire. În comparație cu cuplurile căsătorite sau care își cresc copiii împreună.
Și ca să termin cu veștile proaste, se pare că oamenii devin mai nemulțumiți de căsnicia lor după apariția copiilor (una dintre surse). Deci nici nu mai discutăm despre capcana în care cad acele cupluri care fac copii ca să-și salveze relația.
Există multe studii care sugerează că să ai copii îți reduce fericirea (Anderson, Russel, & Schumm, 1983 or Campbell, 1981), deși părinții cred fix opusul când renunță la anticoncepționale.
De exemplu, multe femei idealizează maternitatea ca pe cea mai împlinitoare experiență a vieții. ”Vreau să mă simt o femeie împlinită.” Precis cunoașteți expresia. Poate chiar ați simțit-o odată.
Realitatea e însă diferită. Pentru că atunci când le întrebi, iar ele răspund sincer și sub anonimat (cum se întâmplă în chestionarele pentru cercetare), mamele recunosc că să aibă grijă de copiii lor e mai stresant decât să meargă la serviciu.
Concediul de maternitate nu e o vacanță la mare. Și stai să vezi când puiul dezvoltă o personalitate și forță să-ți trântească ușa în față.
Cercetările arată că anumite principii de creștere a copiilor pot fi în defavoarea sănătății mintale a mamei. De exemplu, să fie mame dedicate le face pe femei nefericite.
Ce înseamnă mamă dedicată sau ”intensive parenting”:
O astfel de mamă
- crede că femeile sunt părinți mai buni decât bărbații,
- că maternitatea ar trebui să fie centrată pe copil
- un copil e ceva sfânt și principala ei sursă de bucurie
- părinții trebuie să le ofere copiilor tot timpul activități de dezvoltare și stimulare
- să crești copii e o muncă mai grea decât la serviciu.
- își sacrifică întotdeauna nevoile personale pentru nevoile copilului.
Potrivit unui studiu realizat de Kathryn Rizzo și colegii săi, de la Universitatea din Mary Washington din SUA, femeile care sunt mame dedicate au mai multe șanse să dezvolte tulburări de sănătate mintală. Lucrarea este publicată online în Jurnalul de Studii al Copilului și Familiei Springer.
Se pare că această maternitate intensivă, cum o numesc autorii, crește nivelul de stres și de vină în special la femei.
M-a impresionat concluzia autorilor:
Dacă maternitatea intensivă este legată de atâtea rezultate negative asupra sănătății mintale, de ce fac femeile asta? Se poate crede că le face mame mai bune, așa că sunt dispuse să-și sacrifice propria sănătate mintală pentru a crește dezvoltarea cognitivă, socială și emoțională a copiilor lor. În realitate, implicarea aceasta intensivă poate avea un efect opus asupra copiilor față de ceea ce intenționează părinții.
Pe de altă parte, să fii părinte e cel mai puternic curs de fericire pe care o să-l faci vreodată. Nu se termină nici când crezi că nu mai poți. Și fix atunci îți dai seama că mai poți încă o noapte. Poate chiar o tinerețe.
Nu știu dacă e legală treaba asta, DAR. Când era mic-mic al doilea bebeluș al meu și îmi era greu tare (colici, nopți fără somn și un copil mai mare care totuși nu mergea la facultate), în loc să beau o vodcă, obișnuiam să-l dezbrac și să-l țin în brațe. Grăsunelele lui pe pielea mea mă făceau instantaneu fericită. Oxitocina îmi curgea prin vene.
Acesta este paradoxul părințelii. Faptul că e greu, dar ne place.
Când au fost părinții cei mai fericiți?
În cartea sa, Sensuri ale vieții, Roy Baumeister scrie că există două culmi ale fericirii pentru americani:
- între nuntă și nașterea primului copil
- între plecarea ultimului copil de acasă și moartea unuia dintre soți
Deci practic, să te căsătorești și să nu faci niciodată copii ar fi un argument pro-fericire.
- În general, însă, relația dintre copii și fericire este negativă. (sursa: Paris School of Economics)
- Asociația se schimbă de la negativ la pozitiv la un nivel al venitului de aproximativ 20 000 de dolari.
- Copiii sunt asociați pozitiv cu fericirea pentru oamenii bogați cu vârsta peste 30 de ani.
- Ori de câte ori există, asocierea pozitivă dintre părinți și fericire se bazează pe cum spun părinții că se simt. (Țineți minte asta, că e important.)
- Cu ani înainte de eveniment, cei care sunt meniți să devină părinți sunt deja mai fericiți decât cei care nu vor avea niciodată copii.
- Când au în cele din urmă un copil, persoanele care erau mai fericite înainte încep să fie mai puțin.
- Aceste date sunt în concordanță cu ce declară părinții: în țările în curs de dezvoltare, ei se autodeclară nefericiți vs în țările dezvoltate, se declară fericiți.
Aceste rezultate sunt similare, indiferent cât de bine este măsurată starea de bine subiectivă: evaluare cognitivă (scară Cantril sau satisfacție de viață) sau măsuri mai emoționale ale stării de bine.
Bun, și atunci de ce facem totuși copii? Că vă aud cum strângeți din dinți. Ce m-a apucat cu acest articol?
Trebuie să existe o explicație logică. Biologia nu este un argument. Nici instinctul. Sunt totuși foarte mulți oameni inteligenți care decid să se reproducă. Noi suntem unii dintre ei. Și chiar dacă ne mai plângem uneori de una-alta, a doua oară, l-am face pe fiecare dintre ei.
Studiile arată că cele mai mari greutăți le au părinții în primii ani de viață ai copiilor lor. Ulterior, cercetările pe satisfacție la părinții cu copii mai mari arată rezultate mai optimiste.
Oricât de greu ar fi să ai copii, este o sursă fantastică -dacă nu cea mai puternică- pentru satisfacție în viață, stimă de sine și sens, mai ales pentru femei
(Hansen, T., Slagsvold, B., Moum, T., 2009). Țineți minte asta, e important.
Deși nici cu bărbații nu mi-e rușine. Un studiu care a urmărit americanii peste 70 de ani, fără copii (Zhang & Hayward, 2001) arată că sunt afectați în funcție de sex și status marital. Astfel, ce credeți, dintre cei fără copii, cei mai afectați de depresia, singurătate și alte boli asociate sunt bărbații. Femeile fără copii, la maturitate, sunt bine-merci. (sursa)
Ceea ce credem e diferit de ceea ce simțim
Adică, putem prețui ceva, chiar dacă nu contribuie la fericirea noastră de moment. Nothing tastes as good as thin feels.
Renunț la a doua înghețată astăzi, ca mâine să mă simt bine în pielea mea.
Fac alergarea în parc, chiar dacă transpir și nu-mi place, dar știu că mă ajută să-mi pun sângele în mișcare.
Am urât matematica, dar mi-a plăcut premiul de la olimpiadă.
Cam asta.
Tot Baumeister zice:
Uneori, căutarea sensului poate înlătura căutarea fericirii.
Experimentul Fericirii Veșnice, te-ai băga?
Robert Nozick a făcut un experiment de gândire. A propus așa: dacă ar exista o mașinărie la care să îți contectezi creierul și, ca urmare, să ai doar experiențe fericite, te-ai băga? Aparatul ar stimula secreția de dopamină și endorfine. Fără efecte secundare, fără să dezvolți toleranță la el.
Te-ai băga?
Rezultatul: Majoritatea oamenilor au spus „nu”. Deși, rațional vorbind, ar fi avut sens să zică ”da”. Adică, scopul tău este să maximizezi fericirea pentru tine, nu? Atunci? Ei bine, acesta este cazul hedoniștilor și al anumitor tipuri de utilitariști.
Să zici NU fericirii veșnice te face un prost?
Nicidecum. O posibilă explicație a faptului că să aibă copii îi face pe americani mai nefericiți ar putea fi concentrarea lor extremă asupra fericirii personale (și a valorilor hedoniste), scrie Seph Fontane Pennock, fondatorul positivepsychology.com.
Paradoxul părințelii apare din cauza așteptărilor și dorințelor nerealiste cu privire la fericirea personală.
Și aici apare adevăratul paradox, nu numai legat de copii și părinții lor.
Realitatea ne arată că nevoia de sens și satisfacție în viață e mai mare decât nevoia de fericire. Altfel, de ce am alege să nu mâncăm toată înghețata din congelator sau de ce am alerga în parc. Și de ce am învăța matematică, deși nu ne place.
De ce am lupta împotriva violenței în familie? Când primim de fiecare dată 5 unfollows.
De ce am spune femeilor că e ok să nască așa cum simt ele, chiar dacă mereu iese un circ din discuția asta?
Sau de ce am pierde nopți să facem ceva, deși a doua zi suntem praf de dimineață?
Ceea ce arată că nu ne pricepem deloc să știm de dinainte ce anume ne va face fericiți. Și că, mai important decât asta, sunt sensul vieții și satisfacția.
Soluția e să nu cazi în capcana de a crede că ai nevoie de viața perfectă ca să fii fericit.
De 40 de kg ca să te simți bine la mare.
Sau de un soț bogat ca să n-ai griji.
De încă un copil.
O casă mai mare.
Sau măcar o curte mică, să scoți copiii afară.
O pisică, să te mângâie cineva și pe tine.
Un salariu mai mare; e mai ușor să fii fericit când ești pe picioarele tale.
În loc să ții cu dinții de o imagine ideală a fericirii și să îți compari tot timpul viața cu ea, mai bine lasă lucrurile să se întâmple. Și fericirea o să vină. Uneori în momente mici, alteori în bucurii care te vor copleși.
SĂ AI COPII nu te va face mai fericit, la fel cum nici să NU AI COPII nu te va face mai fericit.
Nu ceea ce ne oferă viața, ci ceea ce ne așteptăm ca ea să ne ofere este ceea ce ne împiedică să fim fericiți.
În cartea sa „Dacă ești așa deștept, de ce nu ești fericit”, autorul Raj Raghunathan scrie:
Atunci când căutăm fericirea, este probabil să comparăm modul în care ne simțim cu modul în care ne-am dori să ne simțim într-un caz ideal. Și, din moment ce vrem, în general, să fim mai fericiți decât suntem în prezent, este posibil să ne simțim nefericiți pentru că suntem nefericiți când căutăm fericirea!
Asta este, frați și surori.
Sunt nefericită de fiecare dată când îmi doresc să fiu o mamă mai bună. Pentru că asta îmi sugerează automat că sunt o mamă proastă.
Sunt nefericită când îmi doresc să citesc 100 de pagini și n-apuc decât 3. Pentru că asta îmi sugerează automat că sunt o incultă.
Sunt nefericită când îmi doresc să gătesc o ciorbă bună în loc de o pâine unsă. Pentru că asta îmi sugerează că-s o gospodină împiedicată.
Și-apoi nu numai că ești nefericit pentru că ești nefericit, dar mai ești și nefericit pentru că nu înțelegi de ce nu poți fi fericit.
Nu există nimic pe lume care să-ți aducă fericire veșnică sau nefericire veșnică. Să faci un copil nu este excepția. De fapt, să crești un om este una dintre cele mai mari provocări ale vieții. Iar fiecare face față în felul său și nimeni n-ar trebui să se simtă vinovat pentru asta.
Fericirea e un musafir care vine și pleacă. Nu compara, nu aștepta, nu explica. Bucură-te de momente.
foto Pixabay, unsplash
Denisa T.
Foarte adevărat și bine documentat! Dacă și cercetătorii americani ne spun 🤪 de altfel, fix despre asta am încercat să scriu și eu, cu aproximativ aceleași argumente, aici: https://povestari.wordpress.com/2020/06/07/despre-parintie-7-feluri-in-care-un-copil-iti-schimba-viata/
o femeie
Mai bogata, mai fara cearcane si mai slaba, DA, dar nu mai fericita.
Eu am crescut prin maternitate. Am fost la psiholog. Am citit carti pt copil dar de fapt am vazut ca citesc pt copchilul din mine. Am invatat sa gatesc si sa mananc mai sanatos, sa adorm la ore rezonabile, sa devin mai sanatoasa pt copila, sa ma preocup mai mult de interior decat de exterior, ce mai, sa fiu un bun exemplu – si mi-a iesit dar tare greu, de la 2 ani copila si toti din casa nu am mai racit nicodata. Sa gasesc o armonie cu copila din mine, cu sotul. Am invatat sa ma accept si sa ma iubesc asa cum sunt, sa ma vindec incet si bine.
Am invatat sa fac voluntariat pt alti copii, mai necajiti – de fapt tot copilul din mine il ‘oblojesc” prin asta, dar pana in sarcina eram complet indiferenta la asta.
Si asta cu fericirea…nu e asa, ceva continuu, tot timpul cu ploaie de floricele 24 ore pe zi si 7 zile pe saptamana – avem si zile bune, si momente proaste, si sclipiri nemaipomenite, si momente cand pic de somn ca acum si imi zic: maine o sa fac mai bine. Fara copil zilele are fi fost toate la fel de uniforme…
Miruna
Și eu cred asta. Pe mine primul copil m-a transformat, m-am regăsit, a fost chiar o minune pentru mine. Mi-am găsit sensul ăla, oricât de cu 2 clase ar suna asta.
dia
Cred ca mai era și ceva studiu al finlandezilor parca unde ziceau ca mamele cu un singur copil sunt mai fericite. Eu nu m-am luat după studiul ăla in ceea ce ma/ne privește, dar sunt absolut sigura ca având doar un copil sunt mai stabila. Cu mult mai multe resurse. Pe toate planurile. Mai fericita doar cu unul? Nu cred ca pot vorbi despre fericire in cazul asta. Dar îmi e clar mai bine așa. Si copilului de asemenea, cred ca ii e mai bine sa aibă o mama mai sănătoasă la cap( și fizic clar, ca am mai mult timp sa am grija de mine)Ca habar nu am dacă un sibling l-ar face mai fericit, știu doar cum as fi eu cu inca unul și impactul asta asupra lui. Eram mai fericita fără un copil? Nope. Si de asta mi-am dat seama când cochetam cu ideea de a procrea. Simteam un “gol”. Care acum e plin. Subiectul e însă așa de individualizat încât poți avea 100 de păreri de la 100 de oameni.
Miruna
Cu siguranță e mai greu cu doi copii decât cu unul singur. La fel cum poți spune că o mamă cu doi copii e mai fericită decât una cu trei și tot așa. Doar că e o afirmație îndrăzneață.
Tocmai din perspectiva sensului și satisfacției (fericirea e ceva ce se duce într-o clipită), mai mulți copii îți dau mai multe provocări, capeți alte sensuri și crește și satisfacția când îți iese câte o chestie.
DAR
cred că echilibrul la care ai ajuns și de care vorbești este grozav și foarte prețios și ești o înțeleaptă să nu vrei să îl strici cu nimic.
Mada
Peste cateva zile fac treij’ de ani. Nu am fost niciodata mai obosita. Nici mai fericita ❤
Dar Doamne, greu e cu noptile nedormite. Puiul e in eruptie dentara si ne chinuie noptile de aproape 2 luni.
Miruna
:)) Știu exact ce zici.
Sunt într-unul dintre cele mai provocatoare momente ale vieții mele, când totul a atins limite noi, iar eu mă întreb sincer dacă n-ar trebui să consult un psihiatru, să mă caute de tulburare bipolară. N-are cum să fie normal să fii atât de nervos și atât de fericit în 24 de ore.
Mada
Doaaamne, fix asta i-am zis ieri sotului.. ca ar trebui sa fie ilegal sa fii atat de fericit si nervos in acelasi timp. Pe mine ma stoarce de energie nedormitul bebelusului sau noptile cu mai mult de 10 treziri. Nici magneziul nu mai face fata, in mod normal as bea un vin, daaaaar nu se poate :))
Denisa
Daca gasesti unul( psihiatru) cu care rezonezi si simti tu ca-ti face bine, nu uita sa ne zici de el.
Tot asa sunt si eu.Acu tun si fulger, acu ii am in brate pe amandoi si ne e bine.
Ioana
Mulțumim pentru articol, foarte bine documentat și cât se poate de real, deși nu as fi crezut înainte. Am doua minuni și greu ma descurc zi de zi… Dar fericirea când vin și ma îmbrățișează este infinita!
Miruna
Să-l scriu a fost terapeutic. Să-ți trăiască minunile!
Simo
Multumesc pentru articol!
Miruna
hugs!
o femeie
Si inca un lucru: maternitatea mi-a adus aminte momente uitate si maternitatea altora din familie. Mi-a adus aminte naturaletea cu care mamaie crestea 4 nepoti, ograda plina de animale, mai muncea prin sat si in vremurile cand electricitate cu limita comunista. De esecurile mamei din abandon si cat rau isi facea singura prin vaicareala. Abia dupa ani de amintiri si cugetari si discutii cu verisoarele am inteles ca maternitatea nu e grea dar mi-o faceam singura cu prea multe lcururi in casa, prea mult timp la calculator, la telefon, etc.
Maternitatea m-a apropiat de amintiri si de simplitate, de alte femei, de alte mame, de mine.
P.S. si nici nu mai suport sa vaz vreun film de groaza, gata. Si ce imi placeau!
V.
Superb scris si foarte, foarte bine documentat. Eu mi-am dorit foarte mult sa am un copil si am reusit abia la 37 de ani, prin fertilizare in vitro. Alta distractie si asta care te seaca emotional si financiar, urmata de o sarcina nu foarte usoara in care am fost speriata de bombe. Apoi vine bebele pe care ti l-ai dorit atat de mult si descoperi ca lucrurile nu devin mai usoare dupa nastere, dimpotriva, te loveste lipsa de somn si toate grijile si responsabilitatea pe care o porti pentru o viata mica, care e complet dependenta de tine. Cu toate astea, nici eu, nici sotul meu nu am cunoscut genul asta de fericire pura pe care o traim de cand o avem pe ea. Printre multe alte sentimente, mentionate si de tine, dar e reala 😊. Poate faptul ca am facut copilul asa tarziu are si un silver lining, pentru ca facem parte din acei parinti care au avut deja toate experientele, si au si veniturile necesare ca sa se incadreze in grupul de parinti fericiti. E greu, dar extrem de frumos.
Miruna
Felicitari!
Lena R
Eu sunt fericita cu 2 copii, mie una mi se pare mai simplu decat cu unul singur… cred ca m-am si relaxat la al doilea, care e un copil-soare…
Apropo de fericire, va recomand filmul Little Joe, aparut in 2019, premiat la Cannes, e absolut superb!
Miruna
Merci de recomandare. Il caut.
marta
N-as fi fost mai fericita, sigur!
Doar as fi fost mai autosuficienta, mai calma (aparent), mai egoista (sa pot sa fac ce vreau, cand vreau).
Timp de 16 ani n-am putut avea copii. De 2 ani avem o fetita minunata pe care simt ca nu o merit.
Un singur copil ne zguiduie din temelii si ne arata limitele si toate defectele si scoate la iveala tot ce zace ascuns si adormit in noi. Un copil ne trimite, practic, intai la o lupta cu noi insine, ca sa devenim oameni mai buni.
Asa simt eu acum.
Miruna
Să vezi cum e cu doi.
Dojo
Nu cred ca am sacrificat NIMIC pentru copil, desi prefer sa nu-mi cumpar chestii mie, sa aiba ea o haina sau sa-i mai platesc o ora de tenis. Am fost saraca in copilarie, acum suntem saraci din nou prin alegerea noastra (emigrat in urma cu mai putin de 2 ani). OK, nu suntem saraci, ca avem inca acasa apartamente, afacere etc., dar comparativ cu cei de aici, suntem parliti.
E bine, suntem fericiti, fata s-a adaptat si ne umple de bucurie in fiecare clipa. Ma gandesc la anii dinaintea ei si regret doar ca am asteptat atat de mult.
Miruna
Ce ma bucur cand imi scrii, Dojo!
Dojo
Saru’mana 🙂 Si eu ma bucur ca mai apuc sa raspund la cate un articol. Poate mai prin ceva timp sa si scriu pe blog, cine stie.
dia
Dojo,
Și eu ma bucur când mai văd ca mai scrii☺️Mai ales acum ca suntem pe aceleași hotare.
Luminita
Ce articol fain! Eu am doi copii, fiecare facut cu alt partener, la distanta de 7 ani unul de altul si cu foarte multe sacrificii, inclusiv o sarcina intermediara pierduta la 35 de saptamani. Eu una nu as spune ca un copil iti imbunatateste stilul de viata, nu. Un copil iti da peste cap totul si te sileste sa te pui pe tine pe ultimul loc pentru o perioada lunga de timp. Nu ma refer aici la parinti cu ajutoare constante gen bunici sau bone, ci la cei care isi cresc singuri puii si mai si lucreaza in acelasi timp. Este incredibil de frumos sa ai un copil (darmite doi sau mai multi), dar si incredibil de greu. Si nu poti realiza cu adevarat cat de greu este decat atunci cand ti se intampla tie. Iti pierzi somnul, hobby-urile, linistea, mananci cand apuci si asa mai departe. Orice aspect care nu merge bine in relatia cu partenerul brusc devine accentuat si pus pe tapet, mai mult ca niciodata. Un copil iti pune la incercare relatia si pe tine insati mai mult ca oricine si orice. Nu imi pot imagina viata fara copiii mei, dar sincer ma bucur ca i-am facut dupa 30 de ani, cand aveam maturitatea necesara si eram pregatita, atat de mult cat putem fi. In acelasi timp, ii inteleg si nu ii judec pe cei care decid ca un copil cere prea mult si sfarsesc prin a nu avea niciunul. Sunt oameni pentru care primeaza altele in viata si e ok, toti suntem diferiti (din fericire), nu trebuie si nu avem cum sa gandim si sa simtim la fel. Pentru mine personal, copiii au umplut un gol cu care traisem zeci de ani, fara sa inteleg cu adevarat ce cautam. De fapt tanjeam dupa ei. Abia cand i-am avut, am inteles cat ii dorisem. E incredibil.
Miruna
Si eu simt asta si am simtit, pe rand, cu fiecare.
V.
Si eu am simtit acelasi lucru! Acel gol de care vorbesti. Citeam de unele femei care au probleme in a se identifica cu conceptul de mama cand apare bebele, eu de cand am avut-o pe fetita mea, am simtit ca sunt dintotdeauna mama ei, oricat de dubios ar suna. Si nu sunt cine stie ce mama perfecta 😅.
Andreea
tare articolul – ma face sa ma simt mai putin vinovata pentru cat imi e de greu – desi copilul
a facut deja doi ani, insa se pare ca e ‘high need child’ – adica foarte urlacios si
absolut lipit de mine. ceea ce ma face sa am niste super indoieli
legate de un al doilea copil, caci ma simt intr-un haos fara sfarsit.
dimineata aceasta voiam
si eu 5 min de liniste in care sa imi beau cafeaua, in secunda in care a curs ultima
picatura in cana, s-a trezit direct urland – si asa a tinut-o jumatate de ora apoi. dar si cand vine si
ma ia in brate si ma lasa sa il pup si dragalesc, cu manutele alea ale lui pufoase. sau cand descopera el lumea si poate sta concentrat 30 min langa un gandacel afara :))))
zilnic am parte de un carusel de sentimente ce nu prea poate fi descris in cuvinte.