7 lucruri pe care educatoarea le-ar putea spune în loc de ”nu mai plânge”

nu plânge educatoarea miruna ioani

Când m-am dus să-l iau de la grădiniță, a sărit în brațele mele și a început să plângă. Foarte mirată, educatoarea îmi face semne destul de clare: habar n-are ce se întâmplă. De ce plânge copilul. Niciuna dintre lacrimile care i se rostogolesc pe față nu are explicație.

-A fost chiar bine astăzi. Vesel și fericit. Nu înțeleg de ce plânge.

Dar șocul real a apărut pe fața ei, abia când mi-au ieșit mie aceste cuvinte din gură:

-Lasă-l să plângă, am zis în timp ce-l țineam strâns în brațe.

Apoi, am simțit că e momentul să dau și o explicație, că se uita educatoarea la mine de parcă aș fi fost o vrăjitoare:

-Plânsul e bun, ne scapă de tensiune. Ne eliberează furtuna. Un plâns bun e ca un strănut când te gâdilă nasul. Ca o râgâială după o masă copioasă. Sau ca un pârț când te doare burta. Eliberator. Plânsul e bun, să-l lăsăm pe tot să iasă.

Bine, n-am zis cu atâtea comparații și gaze. La grădiniță, sunt o doamnă.

Însă adevărul e că o să fie multă smiorcăială din septembrie. Orice educatoare știe. Pentru cei mai mulți dintre copiii care sunt prima dată acolo, la început e Valea Plângerii.

Niciun copil nu se va opri din plâns doar pentru că altcineva îi spune

I-am explicat asta băiatului meu foarte bine: cum te poate obliga cineva să nu mai plângi? Cum te poate obliga cineva să mănânci? Poate altcineva mesteca pentru tine? Dar înghiți poate? Să-ți deschidă gura? S-a distrat teribil. Deși, recunosc că există momente când îmi e ciudă că am un rebel din ăsta mic la masă.

Problema cu plânsul nu e la persoana care-l plânge, ci la cea care-l aude.

Ca mamă, știu foarte bine. Când plânge copilul meu, mi se pune o ceață pe creier. Mă activez instantaneu și fac orice îmi stă în putere să îl alin, să îl îmbrățișez, să îi ofer ce are el nevoie. Aș face orice să se oprească plânsul. Și e perfect normal să fie așa, arată studiile:

Un copil care plânge ne declanșează instinctul ”luptă sau fugi”, ne crește ritmul cardiac și ne face să acționăm, chiar dacă acel copil nu este al nostru.

Explicația științifică pe care au găsit-o experții la ”activarea instinctului când auzim un copil că plânge” este acțiunea oxitocinei. Pe o parte, ea modulează răspunsul nostru și ne reduce aversiunea sau anxietatea.

Pe cealaltă parte, oxitocina crește activitatea în regiunile responsabile cu empatia. Asta ne face să ne facem automat griji când un copil plânge, nu să răspundem cu nervozitate.

Cu toate astea, nu i-am spus niciodată ”gata, nu mai plânge”. Nu i-am zdrăngănit jucărele, nu i-am arătat avioane.

Pentru că nici mie nu mi-ar plăcea ca eu să-i povestesc prietenei mele despre o supărare care mă chinuie și ea să-mi arate o rochie mișto pe insta. Știți?

Pentru că nici mie nu mi-ar plăcea ca eu să-i povestesc soțului meu despre ce zi grea am avut la serviciu, iar el să-mi arate cum zboară porumbelul. Sau cum latră cățelul.

E fix la fel, să știți. Nicio diferență. Nu cădeți în capcana distragerii atenției. Dacă ei sunt niște oameni mici cu alte probleme, nu înseamnă că, pentru copii, sunt mai puțin importante decât pentru adulți supărările noastre.

Singurul efect al lui ”nu mai plânge” e că se va enerva și mai tare. Adultul exasperat va avea un copil și mai urlător, deci o ”problemă” și mai mare.

Dacă un copil plânge la grădiniță, nu înseamnă că educatoarea e o proastă. Sau că părinții copilului îl vor retrage în următoarea secundă.

Dacă un copil plânge după mamă, înseamnă fix asta. Că îi e dor de mamă.

Când un copil plânge, e despre el. Nu despre cine-l ascultă.

Și e normal să-i fie dor de mamă. E normal să nu se simtă în largul lui în această situație nouă. Să nu îi convină că la grădiniță există reguli. Că nu e el singurul băgat în seamă. Toate lucrurile acestea sunt normale.

Plânsul e expresia unui sentiment. Nu e neapărat tristețea. Poate fi frustrarea, furia, dorul, excitarea, confuzia, anxietatea sau chiar bucuria.

Problema este că, adesea, copilului îi lipsește capacitatea de a folosi cuvintele ca să exprime acest sentiment. (Bine, cunosc și mulți adulți care nu știu vorbi.) De asta, n-are niciun sens întrebarea ”ce ai pățit”.

Zâmbetul e expresia altui sentiment. Dar nimeni nu-l interzice, așa-i? Nimeni nu zice ”gata, nu mai râde”.

Pentru că zâmbetul îl face pe privitor să se simtă bine. Uite, copilul meu râde, trebuie să sunt mama cea mai bună. Educatoarea cea mai bună. Bunica cea mai grozavă. 

Lăsați copiii să plângă. Acasă, pe stradă, la grădiniță și oriunde. Oferiți-le spațiul să facă asta și tot sprijinul de care au nevoie. Nu faceți pe nimeni niciodată să se simtă greșit pentru ceea ce simte. Nu ne referim la pedofili și asasini. Vorbim despre emoții. Aveți curajul să stați față în față cu ele.

Nu e ușor. Ba aș zice cu mâna pe inimă că-i greu al naibii. Mai ales când sunt plânsete și urlete și 30 e minute mai târziu sunt tot plânsete și urlete.

Ce putem face? Indiferent dacă suntem părintele sau educatoarea, iată 7 lucruri pe care le putem spune în loc de ”nu mai plânge”:

1. Văd că ți-e greu.

Aceste 5 cuvinte simple îi arată că cineva îl vede și aude. Uneori copilul are nevoie doar de validarea sentimentelor lui. Copilul nu plânge că se răsfață, ca să atragă atenția sau ceva. Plânge pentru că îi este greu. Să îl vadă cineva poate fi tot ce are el atunci nevoie.

2. Sunt alături de tine.

Să știe că nu e singur, chiar dacă mama e departe. Mi-ar plăcea să știu că, atunci când e la grădiniță și plânge, educatoarea îi permite această manifestare fără să-l abandoneze. Poate vrea pe cineva alături sau poate nu vrea. Dar să știe că cineva îl vede și se poate așeza cu el în sentimentul acela de plâns. Iar dacă educatoarea nu are timp, poate ruga un coleg să facă asta. Cred că atfel am învăța copiii să ofere empatie între ei.

3. Înțeleg că ești trist/dezamăgit/ți-e dor de mama/vrei acasă și asta e normal.

Îi arată copilului că emoțiile nu sunt greșite. Că emoțiile sunt ceva perfect normal. Să nu ne fie rușine cu ele, să nu le oprim ca pe un strănut în public. Poate ați crede că asta va încuraja copilul să plângă și mai tare. Dimpotrivă. Sentimentul că nu e înțeles va face asta. Validarea îl ajută mai repede să se calmeze.

4. Și lui Ionel i-a fost greu la început. Maria a plâns două luni în fiecare dimineață.

Asta îi arată copilului că și alții au trecut prin asta. Dacă și alții au trecut prin asta, trebuie că nu e greșit sau anormal să simți ce simte el. În momentul în care i-am zis fiului meu că și Alinei i-a fost greu, că mi-a zis mama ei, lucrurile s-au schimbat din dimineața următoare. Iar educatoarea știe despre toți copiii cum s-au adaptat, că doar cu asta se ocupă.

5. Te-ai supărat că a plecat mama/tata.

E tot o validare. Efectul nu e că se va opri din plâns copilul, dar se va simți înțeles. Iar chestia asta îl poate ajuta să își dea seama ce are de făcut în continuare. Cum să iasă din situația asta.

6. Ești în siguranță.

Deși pare subînțeles, e foarte posibil ca cel mic să nu știe. La 3 ani, el poate înțelege lucruri raționale fără să le integreze emoțional. Un reminder ajută precis. Când te simți abandonat într-un loc nou și plin de străini, ajută să îți spună cineva că totul va fi bine.

7. (Văd că ești supărat.) Ai nevoie de ceva/te pot ajuta cu ceva?

Merită pusă o întrebare. Mai ales că e alături de educatoare, o persoană care încă nu cunoaște copilul prea bine, e posibil să existe răspuns la această întrebare. Din experiența noastră, în fiecare dimineață, exista o dorință pe care copilul ținea musai să o transmită cuiva de la grădiniță. Că vrea să dea două șuturi la poartă. Să coloreze numai cu roșu. Dar era importantă.

Nouă ni se întâmplă uneori, când el plânge, eu să întreb dacă mai are. Iar el să-mi răspundă că da, încă nu s-a terminat plânsul. Prima dată când mi-a zis asta, am înțeles că plânsul e ca o mâncare stricată pe care organismul trebuie să o dea afară. Dacă-l obligi să se abțină, el tot va scăpa cumva de acea otravă, doar că mai întâi o să se-mbolnăvească.

Mi-ar plăcea foarte mult ca, în septembrie, copiii care încep grădinița să se simtă înțeleși acolo și în siguranță. Știu că educatoarele își doresc același lucru. Și cred că e ceva destul de posibil.

foto Pixabay

 

Articolul anterior

Primele 11 luni cu tine

Articolul următor

Postare viralizată despre o rugăminte simplă către tați: Faceți-i o poză

  1. Roxana

    Mulțumesc pentru articol, Miruna. Băiețelul meu se adaptează la creșă în perioada asta si ne e greu amândurora.

    1+
  2. Silvia R.

    Am niste emotii… baietelul cel mare incepe in septembrie gradinita! Multumesc pentru articol, ma va ajuta cu siguranta!

    0
  3. G

    Mda, la început o să fie probabil 5-6 copii care plâng deodată. Cu toate expresiile teoretice, ei o să continue să plângă vreo 2 săptămâni, timp în care nu poți tine activități și toți ceilalți copii sunt stresați. Nu e chiar ușor. Tine și de cum ii pregătesc părinții acasă și de relația de atașament securizant. Ține de multe, nu doar de aceste expresii pe care copilul lăsat fără mamă și cu sentimentul de abandon nici nu le aude măcar.

    0

Leave a Reply

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 150 queries in 0.212 s