Tot acolo locuim, în aceiași 50 metri pătrați din același apartament la bloc. Suntem patru acum, nu mai suntem trei. Uneori suntem și 5, alteori chiar mai mulți. Chiar dacă pui la socoteală și familia noastră de plușuri, tot aș putea spune, fără să greșesc, că niciodată nu s-a întâmplat să nu încăpem. Pentru că oamenii buni și plușurile lor încap oriunde.
Îmi doresc un spațiu mai mare. Ca pe aer mi-l doresc. Dar să vă zic de ce-mi place viața la bloc de nu mai pot.
Pentru că e vie.
Spațiul e mic, dar oamenii sunt buni.
Copiii sunt mulți.
Pandemia asta ne-a nenorocit viețile, vrea să ne țină departe pe unii de alții, dar ne-a și organizat în feluri pe care nici nu le bănuiam. Pentru că nevoia noastră, a unora de alții, e teribilă. E în noi. În instincte.
Vecina de la 8 e prietena lui Tudor și cea la care lăsăm o cheie când plecăm. ”Just in case”. Dacă se întâmplă o țeavă, o măslină, un ceva. De Crăciun și de zilele lor, precis primesc câte ceva de la ea. Când are în plus niște cireșe, vișine, banane, le împarte și cu copiii mei. Când are florile de pe balcon de udat, Tudor e primul voluntar.
Vecina de la 1 ne face plăcinte calde și uneori ne jucăm cu nepoții ei. Când mă vede, îmi zice că sunt uscată și obosită și-mi face un bine teribil că mă vede cineva.
Vecinul de deasupra zice că-l iubește pe Tudor ca pe propriul său nepot. Nu ne ceartă niciodată că mai țipăm, plângem și tropotim la cele mai nepotrivite ore din noapte. Ne spune că atâta timp cât e gălăgie, înseamnă că suntem vii. Unii- să o facem și alții- să se bucure că încă o pot auzi.
Mai demult, când am avut o urgență, cineva a ieșit în scară și a strigat, iar toți cei de sus au sărit.
V-am zis că-mi place viața la bloc, deși se mai întâmplă și ca atunci când avem tort, să-l împărțim. :p
Iar de când cu pandemia, viața la bloc a înflorit. Sau de când cu vara. Cu copiii care au crescut. Și s-au împrietenit.
Știți cum mă simt? Ca într-un film. Parcă locuiesc într-o casă mică, dar cu o curte mare. Parcă sunt în tabără în fiecare zi. Avem un loc de întâlnire, unde vin aceiași câțiva copii. Intrăm în casă doar pentru lucruri esențiale, cum ar fi să mâncăm și să dormim. În rest, împărțim și jucării.
Când cineva lipsește din parc, ne facem griji pentru el: ”Ce faci, când vii?”
Când cineva aduce o banană, aduce pentru toți. Bine, adevărul e că cineva aduce mai multe bomboane decât banane, dar aud că avem dezlegare în pandemie și la așa ceva.
E mișto viața asta la bloc. Zilele sunt lungi, vara a fost blândă, copiii – cuminți.
p.s. Am ales poza asta, pentru că mi-a amintit cum zile la rând copiii noștri au plantat copaci imaginari.
foto istock.com
Costelusa
Ce frumos!
Dar și la casă este frumos. Pe strada noastră. Nu știu cum este in altă parte.
Pe strada noastră se adună copiii, se plimbă cu troti, cu bici, se joacă cu mingea, își scot jucării, măsuțe, scaune și se joacă, desenează pe asfalt, câte nu fac! 😊
Sunt de toate vârstele și strada răsună de vocile lor pițigăiate. Sunt adorabili. Seara ies și părinții, unii mai merg cu trotineta sau bicicleta, urmați de un cârd de copii, cu ce are fiecare. ☺
Strada este animată, este vie.
Avem avantajul că nu este circulată. Sunt mașini multe dar sunt ale riveranilor și toți conducătorii sunt foarte atenți când intră în zonă iar alarma funcționează perfect: cum apare una, imediat se aude: “Mașinaaaaaaa”
E frumos, e vesel, e viață! ☺
Miruna
Într-o zi, vom locui și noi într-un vis frumos din ăsta 🙂
Alexa Stanescu
Eu zic că e pur noroc să ai vecini așa buni! Indiferent dacă stai la bloc sau la curte. Am stat la bloc unde nu ne-am imprietenit cu nimeni pt ca nu s-a brodit, pur si simplu. Acum stam la curte si copiii nostri se joaca unii cu altii, facem cu schimbul la fiecare in curte, ne ajutam irna pe dealul ala nemernic care ne da batai de cap cand ninge sau e gheata:) oamenii sfintesc locul, clar! Ba chiar am avut o mega cearta cu vecina mea cea mai buna si ne-am impacat repede pt ca ne-am dat seama ca doar unii pe altii ne avem.
Ioana
Ce frumos ai povestit, parca e un din poveste. Eu sunt din Maramureș, ai putea spune ca lumea e prietenoasa și ospitaliera, însă la bloc fiecare cu treaba lui, bună ziua și la revedere, nimic mai mult. Avem 3 familii cu copii, aproximativ de o vârstă cu ai mei și niciodată nu s au jucat împreună, nici măcar afara. Înăuntru nu am fost la nimeni, pur și simplu nu am avut ocazia. Exista 3 dne văduve și pensionare, dar niciodată nu am lăsat copiii în grija lor. Salutam pe scara dacă ne intersectam și cam atât… Am crescut la bloc, stau la bloc, însă cu doi copii – exact de varsta alor tai, înnebunesc ca in cușcă. Dezordine peste tot, căldură acum ca e vara, pandemie și restricții afara etc. Avem în plan sa ne mutam la casa, dar mai e lung drumul pana vom ajunge la îndeplinire. Ești o norocoasa, ce sa mai, bravo pentru situația voastră.