Știți vorba asta?
(La anul pe vremea asta, îți vei dori să fi început azi – zice imaginea asta superficială, care ne îndemna să facem sport pe vremea când aveam unde și când aveam motive să ne îngrijim de felul în care arătăm.)
Varianta de izolare sună așa: Peste două luni, îți vei dori să te fi oprit azi.
Din mâncat.
Din uitat la televizor.
Din trezit dimineața, când ai mai fi putut să dormi.
Din nedormit la prânz, lângă copiii tăi.
Din stat cu ochii în telefon mai mult decât necesar.
Peste două luni, vom ști cât de puțin ar fi însemnat acest necesar. Peste două luni, oare de ce ne va părea rău din acest coșmar?
Când ne vom relua viețile, alergăturile, grijile și obiceiurile noi. Oare o să ne pară rău că n-am făcut ordine și-n sertarul de jos, în debaraua de la etaj (cine are etaj, că cine are două camere n-are șanse la prea multe regrete :P). Oare o să ni se facă dor de izolarea asta, de cafeaua băută în bucătărie la noi, de serialele văzute la micul dejun. Oare o să ni se facă dor de jocurile pe care nu mai știam cum să le inventăm pentru copiii noștri mici? Oare o să ni se facă dor de întrebarea ”ce mâncăm la amiaz”? Oare o să ni se facă dor de noi, toți grămadă așa cum suntem azi?
Sau ne vom relua gălăgia, rimelul și telefoanele de unde le-am lăsat.
E paradoxal că am început să umblăm cu măști și am renunțat la machiaj. Mă distrează toate transmisiunile de la tv, când oamenii au înregistrat chestii izolați și vezi un colțișor din casa lor. Parcă sunt toți prietenii tăi, nu-i așa? Se arată din unghiuri, în care nu i-ai fi văzut. Miniștri nebărbieriți, țevi în bucătării mici, bucăți de faianță din apartamente la bloc. E ceva care-mi place în lumea asta nouă care se conturează puțin. E ceva autentic aici. Îmi place până și celebra geacă de mușama, nu în sensul că m-aș îmbrăca, ci în sensul că așa e ea. Nu-mi plac cuvinte goale, sobre și forțate, care se spun la microfoane, în fața întregii țări. Nu-mi plac discursuri citite de pe foi, de parcă am fi niște copii idioți, pe care abia aștepți să-i adormi.
Ăștia suntem.
Cu apartamente mici, cu păr care crește pe noi, cu bucle care nu stau perfect. Cu buze conturate de timp și lumină care flatează cum nimerește ea, nu cum o editezi tu. Cu microfoane care nu se vor schimba. Și discursuri pe care nu le poți descifra.
Avem atât de mare nevoie de adevăr, încât îmi place și geaca de mușama. Nu știu ce se va întâmpla, asșa că vă zic ceva. Prea bine nu va fi, dar -cum zice mama- din izolare tot vom ieși, să sperăm că ieșim pe ușă 😉
Lia
Abia aștept să ieșim si sa fiu exact cum eram înainte, adică fericită! Si da, știam ca sunt fericită si credeam ca nimic nu poate schimba asta, plănuiam vacanța la Paris pe care am anulat-o săptămâna trecută, așa îndepărtată îmi pare vechea viață si asa dor îmi e de ea…
Miruna
Cred. Azi am iesit in curte pe seara si strada era pustie, nu se auzea nicio masina… te ia groaza.
Ana
Peste 2 luni??? Doamne-ajută!
Miruna
E optimist?
Irina
Eu tot mai sper sa nu ni se faca dor de oamenii pe care inca ii mai avem printre noi … parinti, bunici s.a.m.d
Miruna
Stiu. Si eu!
dia
O nu! Eu am făcut pact cu mine ca nu ma îngraș și nu ma las de sport. Atât. Oricum făceam acasă și afara doar jogging pe care încă îl pot face. Asta o sa încetinească cel puțin alunecarea pe panta depresiei…
Andreea
Miruna, eu sper ca după perioada asta sa ieșim schimbați in interior. Sa avem niște “aha-uri”, sa conștientizam niște aspecte legate de valori, relații.
Este un timp care macină și frământa pe interior și vreau sa cred ca va trezi ceva adormit, sufocat de material și de lumea externa. Autenticitatea de care zici tu e foarte importantă. Ceva bun se întâmpla!
Ariadna
Din mancat m-am oprit de cand stau acasa, nu-mi mai vine sa mananc mult. Rationalizez ceea ce avem, caut sa folosesc absolut tot pentru a nu fi nevoiti sa iesim la cumparaturi des. Asa am facut pentru prima data chec cu banane (reteta de pe net) pentru ca nu voiam sa se strice bananele si sa le arunc.
Mi-am pus ultimul cubulet de drojdie de 25g la congelator. Am framantat paine din 1kg de faina si 5g de drojdie si chiar a crescut bine. 🙂 Fac paine o data pe saptamana si mancam cu portia, sa ne ajunga. Se usuca dupa cateva zile, dar o stropesc cu apa si o pun la sandwich maker si e f buna.
Sunt f atenta la datele expirarii alimentelor din frigider si le folosesc.
Am pus 2 cutii de lapte bio la congelator, pentru copil, sa am mai incolo.
Am vrut sa fac dulceata din portocalele care s-au deshidratat, dar n-am acum zahar de risipit (toate retetele contineau 800h – 1 kg de zahar), asa c-am facut oranjada.
Putem duce gunoiul lejer la 4 zile pt ca nu mai aruncam aiurea.
Si-as mai putea continua cu exemple din astea.
Concluzia e ca nu mai sunt o mare risipitoare ca inainte.
Apreciez tot ce am.
Acum o inteleg cu adevarat pe bunica mea care nu poate fi linistita daca nu are in camara un stoc de ulei, zahar, faina (bunica mea are 95 de ani; a trait al doilea razboi mondial si foametea din ’47 cand avea chiar si un bebelus de hranit)
Nu ma uit la tv, nu mai am cablu de cam 6-7 ani, dar ma uit la stiri seara, pe internet, pt informare.
E un moment de analiza interioara, de apropiere sufleteasca intre oameni, purtam grija si ducem dorul.
Daca ne dorim sa ne intoarcem la ce era inainte inseamna ca n-am invatat nimic din tot ce se intampla acum. Am primit o pauza de la tot zbuciumul nostru zilnic, o pauza apasatoare. Sa o folosim pentru a ne regasi si pentru a afla sensul vietii.