Ce se va întâmpla când primul pacient cu Covid19 din România va muri – mărturia unei jurnaliste sibience, din Italia

Nu scriu asta ca să ne panicăm și mai tare, cred că deja ne-am cam obișnuit cu ideea și am acceptat că virusul cel nou va trece prin noi. Însă ce mai trebuie să înțelegem este că atât cât se expune unul dintre noi, ne expunem toți. Și că e un joc al probabilităților. Un fel de matematică. Nu avem cum să ne izolăm toți complet, 100%, dar putem limita riscurile foarte mult. Putem restrânge contactele sociale și ieșirile. Exemplu: dacă într-o zi obișnuită ne întâlneam cu 100 de persoane, să zicem, când limităm contactele sociale și ne întâlnim cu 20, strictul necesar, șansele de infectare și contaminare sunt exponențial mai mici.

Convingeți-vă mai ales părinții, bunicii să stea în case. Faceți voi cumpărăturile pentru ei. Certați-vă cu ei, dacă e nevoie. Mai bine supărați și vii, decât împăcați și îngropați. Plus că nu e așa simplu, nu faci hîc și mori. Ocupi un pat de spital și poți infecta și pe alții.

Nici nu mai contează dacă e teoria conspirației, dacă cineva vrea să ne extermine de pe pământ, dacă altcineva vrea să preia puterea mondială sau doar să curețe populația de bătrâni. Din casele noastre modeste și din viețile noastre mici, care pentru noi și familiile noastre suntem TOTUL, putem face doar asta: să ne protejăm pe noi și pe cei din imediata apropiere. Iată ce se întâmplă dacă nu. Mergem un pas mai departe cu povestea:

Știam, de câteva zile, că vecinul nostru este internat pe Terapie Intensivă, cu coronavirus. Soția lui se află acasă, în carantină. Am vorbit doar de două ori în această perioadă, o dată strigând una la alta, ca să ne auzim – ea din garaj, eu pe trotuar – și altădată prin interfon. Părea optimistă, spera să treacă totul cât mai repede și viața să meargă mai departe.

Ieri însă am primit mesajul pe care n-aș fi vrut să îl citesc niciodată. “Sunt vecina. Soțul meu ne-a lăsat. L-au dus deja la cimitir, dar eu nu am putut să merg, sunt tot în carantină”. El și-a trăit ultimele zile singur, pe un pat de spital, ea singură, închisă în casă. Fără să îl mai vadă măcar o dată înainte să fie îngropat. Fără să poată îmbrățișa pe nimeni. Fără să fie îmbrățișată, singură cu toată durerea ei. Am ieșit în stradă, să văd dacă e vreo urmă de doliu, măcar poarta să poată plânge alături de celelalte porți. Nimic. Niciun om, nicio floare.

Nu vreau să dau lecții, cred că toată lumea a înțeles deja dramatismul situației. Mobilizarea pe care o văd în România, cel puțin din partea societății civile, mi se pare fantastică. Răspunsul e mult peste nivelul de conștientizare din Italia, la începutul epidemiei.

Singurul lucru pe care poate mi l-aș mai dori este să rămânem oameni și cu cei care ar fi putut lua virusul. Să-i mai întrebăm de sănătate.

Adela Mohanu este o jurnalistă respectată din Sibiu, mutată în Italia după ce băiețelul ei cel mic a fost diagnosticat cu amiotrofie spinală. Dacă vreți să citiți despre acest caz și să ajutați, vă invit aici. Adela și familia, aveți grijă de voi.

Articolul anterior

Marea Britanie și Coreea de Sud: e posibil ca două strategii opuse să obțină același rezultat?

Articolul următor

Iohannis: ”Ni se va schimba viața în următoarelor 30 de zile.” Președintele a explicat ce înseamnă starea de urgență

  1. Eliza

    Dragă Miruna,
    Simt nevoia să scriu acest comentariu, după ce am citit multe dintre articolele tale. La fel ca mulți alții, am pe cineva în familie care suferă de multe boli, dintre care hipertensiune arteriala și diabet, primele două boli din lista celor morți din cauza COVID-19. În fiecare zi trăiesc cu o mică teamă că i s-ar putea întâmpla ceva, vorbind totuși despre mama mea, însă în același timp am și o teamă mai mare: ce impact va avea toată situația aceasta asupra viitorului nostru și al copiiilor noștri? E o întrebare retorică, deoarece nimeni nu poate cunoaște consecințele acțiunilor noastre de acum…

    1+
    • Te înțeleg perfect, e normal să ne fie teamă. Nu cred că poate cineva răspunde cu adevărat la întrebarea ce se va întâmpla, eu cred că vom supraviețui, doar că e un moment tare prost să îți rupi și o unghie. Eu m-am certat deja cu părinții mei, dacă asta te liniștește în vreun fel. 🙂

      p.s. Să nu mai scriu?

      2+
      • Eliza

        Scrii foarte bine 😊 și spui un adevăr înțepător, dar atât de necesar în vremurile acestea. Eu doar nădăjduiesc că spiritul civic de care dăm dovadă acum se va păstra și după ce virusul se va mai domoli 😊

        0

Leave a Reply

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 154 queries in 0.214 s