Ce se va întâmpla când primul pacient cu Covid19 din România va muri – mărturia unei jurnaliste sibience, din Italia

Nu scriu asta ca să ne panicăm și mai tare, cred că deja ne-am cam obișnuit cu ideea și am acceptat că virusul cel nou va trece prin noi. Însă ce mai trebuie să înțelegem este că atât cât se expune unul dintre noi, ne expunem toți. Și că e un joc al probabilităților. Un fel de matematică. Nu avem cum să ne izolăm toți complet, 100%, dar putem limita riscurile foarte mult. Putem restrânge contactele sociale și ieșirile. Exemplu: dacă într-o zi obișnuită ne întâlneam cu 100 de persoane, să zicem, când limităm contactele sociale și ne întâlnim cu 20, strictul necesar, șansele de infectare și contaminare sunt exponențial mai mici.

Convingeți-vă mai ales părinții, bunicii să stea în case. Faceți voi cumpărăturile pentru ei. Certați-vă cu ei, dacă e nevoie. Mai bine supărați și vii, decât împăcați și îngropați. Plus că nu e așa simplu, nu faci hîc și mori. Ocupi un pat de spital și poți infecta și pe alții.

Nici nu mai contează dacă e teoria conspirației, dacă cineva vrea să ne extermine de pe pământ, dacă altcineva vrea să preia puterea mondială sau doar să curețe populația de bătrâni. Din casele noastre modeste și din viețile noastre mici, care pentru noi și familiile noastre suntem TOTUL, putem face doar asta: să ne protejăm pe noi și pe cei din imediata apropiere. Iată ce se întâmplă dacă nu. Mergem un pas mai departe cu povestea:

Știam, de câteva zile, că vecinul nostru este internat pe Terapie Intensivă, cu coronavirus. Soția lui se află acasă, în carantină. Am vorbit doar de două ori în această perioadă, o dată strigând una la alta, ca să ne auzim – ea din garaj, eu pe trotuar – și altădată prin interfon. Părea optimistă, spera să treacă totul cât mai repede și viața să meargă mai departe.

Ieri însă am primit mesajul pe care n-aș fi vrut să îl citesc niciodată. “Sunt vecina. Soțul meu ne-a lăsat. L-au dus deja la cimitir, dar eu nu am putut să merg, sunt tot în carantină”. El și-a trăit ultimele zile singur, pe un pat de spital, ea singură, închisă în casă. Fără să îl mai vadă măcar o dată înainte să fie îngropat. Fără să poată îmbrățișa pe nimeni. Fără să fie îmbrățișată, singură cu toată durerea ei. Am ieșit în stradă, să văd dacă e vreo urmă de doliu, măcar poarta să poată plânge alături de celelalte porți. Nimic. Niciun om, nicio floare.

Nu vreau să dau lecții, cred că toată lumea a înțeles deja dramatismul situației. Mobilizarea pe care o văd în România, cel puțin din partea societății civile, mi se pare fantastică. Răspunsul e mult peste nivelul de conștientizare din Italia, la începutul epidemiei.

Singurul lucru pe care poate mi l-aș mai dori este să rămânem oameni și cu cei care ar fi putut lua virusul. Să-i mai întrebăm de sănătate.

Adela Mohanu este o jurnalistă respectată din Sibiu, mutată în Italia după ce băiețelul ei cel mic a fost diagnosticat cu amiotrofie spinală. Dacă vreți să citiți despre acest caz și să ajutați, vă invit aici. Adela și familia, aveți grijă de voi.