Dacă înjură la 3 ani, nu înseamnă c-o să fie, la 30, un golan (dar bine că l-am dezvățat)

Ne convine sau nu, copilul mic nu înjură că “a auzit prin parc”, ci că așa a auzit prin casă. Modelele din exterior încep să fie valide mai târziu. Când are 3 ani, mamă-sa și tată-său sunt totul. Cu toate astea, nu e prea elegant. Parcă ai vrea să-l mai auzi cum stâlcește câte ceva, nu cum își bagă și scoate fără să știe măcar. Că asta e, de fapt. Copiii nu știu exact ce înseamnă, care-i contextul în care-i folosit un cuvânt. Ei se prind doar de puterea acestor expresii, după verdele care se instalează pe fața maică-sii în momentul în care puiul ei drag și scump zice pentru prima dată ”în pu*a mea”.

Noi înjurăm. Poftim. Nu e că vorbim vulgar, ca la ușa cortului, dar mai scăpăm câte una-alta. Așa, ca niște oameni educați. Și nu știu cum se face că, în a doua zi de concediu anul trecut în mai, copilul nostru zicea “pu-a” de parcă ar fi fost o glumă. Proastă, desigur. Am râs prima dată, după care nimănui nu i se mai părea simpatic un copil de 3 ani care înjură.

După asta, mi-a mai scăpat mie un “piz*a mă-sii” într-o zi, a prins-o și pe asta imediat. A făcut un cântecel, imaginați-vă, era fascinant să-l auzi cum cântă prin casă. S-a prins că-i ceva special la cuvintele astea.

Groaznic, prieteni, era groaznic. Tocmai pentru că eu chiar nu înjur în mod obișnuit, la fel cum sunt sigură că nici voi. Adică, foarte rar, numai când mă enervez. În trafic e cel mai greu. Pentru mine, ”la naiba” e cam cel mai grav lucru pe care-l zic. Ocazia aia de mai devreme, când a intrat dumneaei în vocabularul fiului meu, a fost chiar o excepție. Prietenii mei știu. Eu iubesc cuvintele. Vorbesc curat. Mă străduiesc să respect limba asta și îmi doream și de la fiul meu la fel. Doar că cei mici nu înțeleg excepțiile și profită de slăbiciunile tale unu-doi cum le-ai scăpat.

Ce am făcut?

Mi-am păstrat calmul. Ca atunci când a început să mă muște la alăptat, chestie de care l-am dezvățat când n-am mai reacționat.

Am înțeles că-s doar niște vorbe pe care le spune, că nu asta e cine este el și că nu îi definește cine o să devină. Dar ok, știm și că nu haina îl face pe om, dar pentru asta nu ne îmbrăcăm zdrențuros, ci căutăm să fim curați și decenți. Dacă vorbim cu gura plină nu suntem niște idioți, dar asta nu înseamnă că ne apucăm să-i arătăm uvula partenerului de afaceri la cină.

I-am explicat că sunt niște cuvinte puternice și urâte. Că le putem înlocui cu altele. Nu puteam spune că doar oamenii necivilizați le folosesc, ca hello, sunt Miruna și mă mai scap. Uneori. Rar. Dar, pentru copil a fost suficient o dată.

Am răspuns cinstit când m-a întrebat ce înseamnă.
-Dar mami, tot cu înțeleg. Cum adică “în penisul meu”?!
-O întrebare foarte bună. Nici eu nu prea înțeleg ce-i asta.

Am încercat să nu râd când zicea el, să nu mă minunez, să nu subliniez, să nu îl cert. Să nu dau putere și mai mare acestor cuvinte. De cele mai multe ori, mi-a reușit.

Am cântat și eu cu el. Dacă nu e mare lucru, atunci pot pronunța și eu. Cam ca la mâncarea interzisă. Dacă e permisă, nu mai e așa interesantă.

Din când în când, îl întrebam: ia să vedem, ce cuvinte urâte mai știm? Și râdeam. Era singura dată când aveam voie să râd.
El nu prea îndrăznea, așa că începeam eu:
-Ia să vedem. Cuuuuur…
Se prăpădea de râs.
Și continua.

După care, la un moment dat, nu a mai râs. Ca o glumă, oricât ar fi de bună, se consumă dacă o tot folosești.

Apoi am înlocuit cuvintele din cântecelul lui cu înjurături cu ceva mult mai puternic. Eu ziceam: te iubesc, te iubesc, tu-dor-i-oa-ni!
Ceea ce i s-a părut mult mai frumos și mai puternic. Și este, de fapt.
Am scăpat și de cântecel.

O singură dată mi-a zis mie “proasto”. M-a durut inima. Am înlemnit. Pur și simplu, lumea mea a stat în loc. Nu mi-a plăcut deloc, am fost rănită la modul cel mai serios. Copilul a simțit că-i până aici. Era la scurt timp după ce se născuse fratele lui, habar n-am dacă avea legătură. Dar pur și simplu a durut ca o palmă, de ce să ne mințim. I-am zis că am nevoie de un minut să mă regrupez, el a început să plângă, eu nu am sărit să-l consolez ca de obicei. Aveam de consolat pe mine mai întâi. Și-a cerut iertate și niciodată nu s-a mai repetat.

Și gata. Între timp, nu mai înjură, nici nu râde când cineva înjură lângă el. Înjurăturile sunt ceva normal. Ceva urât, ceva ce alții practică mai mult, noi mai puțin. Dar e ceva ce știm ce înseamnă, știm că există și alegem să nu folosim.

Ceea ce dovedește încă o dată că atitudinea naște atitudine. Că educi mai mult prin ceea ce ești decât prin ceea ce-i spui copilului c-ar trebui să fie. Și mai sunt câteva clișee din astea adevărate, care nu-mi mai trec acum prin cap. Ce voiam să spun e să nu vă speriați dacă înjură copilul când e mic. Sunt doar niște cuvinte, nu înseamnă că o să devină un golan mai târziu. De fapt, nu înseamnă nimic.

foto Shutterstock