Să schimbe scutece, să spele pe dinți, să culce copilul, să-i dea de mâncare, să-l șteargă la fund, să-i facă baie, să-l îmbrace cu șosetele preferate, cele cu mașinuțe verzi. Tatăl poate orice în afară să alăpteze, e adevărat. La fel de adevărat e și că tatăl n-o să fie niciodată mamă, dar nici nu are nimeni această pretenție de la el. Pentru că tu, ca mamă, nu intenționezi să-ți abandonezi copilul, ci doar să respiri vreo două ceasuri…departe de ei.
Iar el, Doamne, el e tipul ĂLA… Mai știi? Tipul ăla fantastic, de care te-ai îndrăgostit și căruia i-ai făcut copii. De mult ce-l iubeai, nu de tembel ce era. Deci tipul ăla e perfect capabil și el să îndeplinească niște sarcini cu copilul lui. E un părinte bun. Se va descurca. Ai încredere în el.
Eu am fost și sunt o genul de mamă control-freak. Mai sunt și genul care le știe pe toate și de care n-ai loc la masa discuțiilor dacă nu ești de acord cu ea. Și, uite-așa, cu atitudinea asta, am reușit să-l conving și pe soțul meu nu numai că eu știu mai bine, că eu fac mai bine, că eu găsesc mai bine, ci că el nu se pricepe la nimic. Așa că, omul m-a și lăsat până n-am mai putut de atâta bine și de atâta doar ca mine. Mai mult, a auzit și înțeles și copilul că taică-său nu face bine, de a venit o vreme când ”să facă orice cu tati” părea mai mult a pedeapsă într-un fel.
Până a venit prima zi în care eu am dispărut din peisaj. Nu mai țin minte când sau unde m-am dus, dar știu precis luminițele din ochii lui bărbatu-meu, când m-am întors acasă după un timp pe care-l petrecuseră numai ei doi. Atunci, mi-am dat seama că nici vorbă să fi fost o pedeapsă să plec, ci o binecuvântare pentru ei. Că tati e chiar mai grozav decât tipul ĂLA, că face niște giumbușlucuri de stă mâța-n coadă și mai știe și toate mașinile pe de rost. Plus că-i dădusem ocazia să fie un părinte bun și el.
Prima dată când l-a adormit pe cel mic a fost iar un record mondial la noi în casă. Știți cum a făcut? N-a avut încotro. Eu puneam la culcare copilul cel mare și cel mic i-a adormit lui în brațe. Când am ieșit din dormitor, al meu era-n șosete și-n al nouălea cer, dansa cu un nou-născut în brațe:
Nu știu cum am făcut :)))
La primul, niciunul dintre noi n-ar fi conceput că așa ceva e omenește posibil.
O altă greșeală pe care-am făcut-o la primul copil a fost să-l iubesc atât de mult pe tatăl lui imediat după ce-am născut, încât să nu-l las să facă nimic. Țin minte că ne certam care să schimbe scutecul și eram fericită când câștigam eu. Ne dădeam rând și brânci, care să-i facă masaj bebelușului îmbăiat. Care să împingă căruciorul și tot așa. Până când el s-a tot săturat să piardă, așa că s-a retras din concurs. Iar eu am obosit să tot câștig un meci în care jucam, evident, singură. Ne-am recuperat treptat, încă avem recidive, le tratăm cu minți deschise și discuții aprinse, dar cu experiența vie în suflet la noi.
La al doilea copil, după prima săptămână, am trimis-o pe mama acasă și aproape m-am bucurat când bona a răcit în săptămâna care a urmat. Simțeam că avem nevoie să ne luăm revanșa, cumva să-i las spațiu și lui să se bucure de-un nou-născut. Nu sunt sigură că avea și el același entuziasm, mai ales pe la 3 dimineața, dar am supraviețuit, colicii au trecut. Au început durerile de dinți.
Timpul ăla împreună a fost aur curat. Doar noi patru, în posturi cu totul diferite de tot ce știam. Eram într-un echilibru fin, simțeam că mergem pe-o sârmă. Dar ghici ce, niciunul n-a căzut. Deja aveam experiența primului copil, deja aveam multe episoade în care unul dintre noi era epuizat și celălalt încă rezista, deja știam cum facem la nervi, aveam instrumente, mecanisme, le-am folosit.
Sunt doi pași simpli, pentru mamele care vor să-și încurajeze partenerii să descopere părintele capabil din ei:
- Încurajează-l
- și du-te.
Nu îi poate face nimic rău copilului, ăștia mici nu se strică așa ușor. Plus că, orice – orice poate funcționa ca o lecție pentru tată. De cele mai multe ori, lecția se numește ”cum să mă descurc fără nevastă-mea”. Cu subcapitolele ”cum să găsesc lingurițele fără ea”, ”unde ținem căciulițele curate”, ”care-i prosopul copilului”.
Bine, nu zice nimeni să te duci două zile la cabană cu prietenii tăi și să lași acasă nou-născutul cu un tată. Dar două ore, când copilul are câteva luni merg bine-merci. Două ore, în Sibiu, pot însemna o cafea întreagă, cu drum și parcat și tot. În București, două ore pot însemna c-ai coborât până la Mega, dacă e trafic și ai de așteptat la coadă. Dar oricum, tot te alegi cu ceva.
Într-o duminică seara, după un drum lung de la Sibiu, frisonam cu febră lângă cuptor, înfofolită bine în pijama, trening și halat. Tatăl copiilor noștri a cărat, a dezbrăcat, a îmbrăcat, a schimbat, a despachetat, ne-a hrănit și m-a învelit când m-am băgat în pat. A doua zi dimineața, după un somn ca un plâns bun, m-am vindecat. Nu știu dacă binele mi-a venit din cuptor, de la plapumă sau de la toată părințeala asta cu care el m-a răsfățat.
Acum copilul nostru cel mare e mare și chiar le face amândurora plăcere să petreacă timp împreună. Soțul meu a descoperit și că e mult mai mișto când sunt numai ei doi, cică băiatul e transformat când apar eu prin preajmă. Știu, la fel spune și bunica, la fel spun și psihologii. În prezența mamei, copiii ”act out”. Dar ce am descoperit și mai important e ca eu să nu mă mai simt vinovată când face lucruri și el. Că aici era, de fapt, problema.
Mama se simte mai puțin suficientă, mai puțin bună, mai puțin demnă dacă tatăl pune umărul și el. Teoretic -nu, știu, toate ne dorim soți implicați în mod cel puțin egal, dar subconștient… vrem să fim și gazele, și epilate, și neîncercănate, și supermame, bucătărese, știți voi. Să le fim pe toate.
Ce vreau să zic e că le și putem fi. Doar ca să fim grozave ȘI în toate facultățile mintale, e bine să mergem pe principiul: pauzele mici și dese, cheia marilor succese. Și-o să avem cel puțin un părinte fericit. 😉
Photo by Mikael Stenberg on Unsplash
Otilia
Deja incep durerile de dinti??? Pai inca mai are dureri de burtica… Si cum imi dau seama ca sunt dintii de vina?
Miruna
Când are dureri de burtică, dă din picioare și se liniștește după o râgâială sau un pârț. Când îl dor gingiile, își mușcă pumnișorii, e mai mult nervos decât îndurerat și refuză vehement sânul. A, și mai nou îi masăm noi gingiile cu inele speciale și se liniștește, îi place, e destul de evident.
Cam așa bâjbâim noi, habar n-am dacă-i corect, că nu răspunde când îl întrebi :p
Roxana
O,da.. sunt minunati tatii!! Si chiar trebuie sa ii lasam sa fie!
Sotul meu a plecat la munte,iarna, intr-o mini vacanta cu fiica noastra cand ea avea 2,6 ani. A fost una dintre cele mai frumoase experiente ale lor,desi a fost greu. S-au tavalit in zapada, au mers amandoi in patru labe si s-au distrat atat de mult,incat seara ea adormea in bratele lui si fara mine si fara suzeta(nu am lipsit niciodata la ritualul de somn pana atunci). Mai greu mi-a fost mie,acasa,fara ei!
Miruna
Wow, cum de i-ai lăsat?
dia
Băiețelul meu are un tata de aur☺️E cu el acasă când nu sunt eu și simt ca suntem foarte binecuvântați ca am putut face aranjamentul asta ca unul din noi sa fie mereu cu el. Și bunica când ieșim o ora- doua☺️ Prietenia dintre ei doi e absolut specială💚 și după cum mi-a spus soțul, sunt cei mai frumoși ani din viața lui
Miruna
Chiar așa ți-a spus? Ce frumoooos!!!
dia
Da, ceea de la un bărbat care sta cu un copil acasă nu prea auzi. Bine, numai “sta” nu e, dar oricum😀cred ca un lucru important de menționat e ca are și el timp pt activități care sa îl stimuleze intelectual, de sport, timp pt el etc. Dar oricum, de apreciat mult☺️
Corina
La mai toate lucrurile legate de copii ma ajuta soțul, dar pt adormit bebelușul seara nu l’ am solicitat vreodata si nici nu m- am gândit că ar putea. Începem de mâine seară, la ora asta dorm toți trei. 🙂
Ioana
Eu am venit sa spun doar ca niste chestii din astea ciudate se intampla si cand nu ai copii. Noi suntem casatoriti de cateva luni si stam impreuna de mai multi ani, sunt putine lucruri pe care le face doar unul sau doar celalalt, ne impartim si timpul si sarcinile in asa fel incat sa ne fie confortabil (deh, asa e cand n-ai copii) si cu toate astea se intampla acest lucru ciudat cand vine vorba de facut chestii prin casa
Cazul 1. Eu ii zic ca as vrea sa fac X lucru. El imi zice ca nu are chef, daca vreau sa ne ocupam peste x minute. Eu ii zic ca e ok, nu tin neaparat sa facem impreuna, e ceva ce vreau sa rezolv acum si se poate ocupa el de Y lucru altadata, impartim sarcinile. All good.
Cazul 2. El imi zice ca vrea sa faca Z lucru. Eu ii zic ca nu am chef, deja fac altceva sau mi-am propus sa stau la un serial, whatever. El zice ca nu-i nicio problema. Se apuca de facut Z lucru, iar pe mine ma apuca sentimentele ciudate. Ca ar trebui sa ma ridic sa-l ajut, ca nu-i ok ca el face ceva, iar eu stau si ma uit la serial. Ii zic ca o sa ma ridic si eu sa-l ajut, iar el trebuie sa insiste de cateva ori ca sa ma calmez si sa ma duc inapoi la ce faceam.
Ma gandesc ca e o chestie veche de generatii, pentru barbati e ceva mai normal sa stea pe canapea in timp ce sotia strange masa, dar inversul e o chestie care trebuie invatata. I guess, nu stiu. N-am o concluzie, voiam sa zic ca sunt niste circuite in creierul feminin care probabil trebuie reprogramate cumva 😀
Jorjet
Subscriu. Și eu ma simt vinovata când al meu zice “lasă că fac eu cutare lucru”. Piticu meu de pe creier intra în acțiune și îmi urla în cap “nesimțito”! cu toate ca omu nu îmi reproșează nimic. Cred ca e ceva transgenerational pe sex feminin. Asta și pt ca în asemenea momente îmi suna în cap niște vorbe de-ale mamei”cand iese pe strada zici că-i scoasa din cutie, dar în casă pute”. That’s mean, never be like that. De unde mi-a rămas în cap ca cel mai urat defect pt o femeie este sa fie puturoasa și îngălată.