Alăptarea în tandem – cum e să alăptezi doi copii deodată, unul mic și unul mare

Avem puțin peste două luni de alăptare în tandem. Ca să răspund din capul locului întrebărilor care vă pot trece prin cap, da, asta înseamnă bebelușul la un sân și frățiorul, la celălalt. Nu, copilul mic nu face foame că suge și fratele lui. Nu, organismul mamei nu are de suferit, nu m-am uscat ca o haină la soare, sunt încă vie și produc. Nu, o sarcină nu e motiv să înțarci copilul, asta spun doar babele care habar n-au și medicii prea leneși să deschidă un articol din era noastră. Nu, fătul n-o să fie privat de nutrienți, pentru că organismul femeii funcționează pe un principiu simplu: mai întâi bebelușul care crește în ea, apoi ceilalți. Și, dacă ea mănâncă sănătos și doarme, totul e în grafic, ca să zic așa.

Despre cum e, de fapt, să alăptezi un copil mare, de 3 ani și jumătate, am scris deja. Să-l înțarc pe cel mare în momentul în care am rămas însărcinată cu cel mic, m-am gândit foarte serios, preț de vreo două secunde întregi. Mi-am dat seama rapid că nu aș putea face una ca asta. Dacă s-ar fi înțărcat singur, ar fi fost altă treabă. Înțeleg că oricum frații mai mari se cer înapoi la sân, când îi văd pe cei mici, doar că nu mai știu suge, când le oferi, și asta e. El a avut două zile și două nopți de nesupt deloc, după care a răcit și acolo s-a terminat ceea ce părea să fie o autoînțărcare atunci. Am mers în continuare, mai ales că nu mai cerea mult și nici des, mai degrabă era foarte rar, noaptea nu se mai trezea, adormea fără țiți și tot așa.

Să nu-i mai dau lui, pe motiv că e mare, dar să-l vadă tot timpul pe fratele lui la sân ar fi fost ca și când mi-ar zice mie cineva ”uite, tu ai mâncat destulă înghețată la viața ta, de-acum nu mai ai voie. Ești mare, lasă-i pe alții să mănânce și bucură-te pentru ei”.

Nu zău!

Mi-am dat seama urgent că nu i-aș putea face una ca asta băiatului meu, sufletul meu, iubirea mea dintâi. N-o să uit niciodată dimineața aceea, în care el s-a trezit și eu eram pe wc și vomam, începea procesul de naștere a fratelui său. L-am întrebat dacă e speriat și imediat a zis da, după care s-a corectat, ca un om mare, care știe că mai important decât ce simte el e să nu te îngrijoreze pe tine: nu. Nu sunt speriat, mami. Din acea dimineață, toată viața lui s-a schimbat. Un pic i-am furat mama și am dat-o și altui băiat, nu puteam să-i iau și sânul.

Cum e acum? Minunat. Doar că n-a fost chiar de la început așa. În primele săptămâni, nu mai știu exact câte au fost, mai multe de două și mai puține de șase (că șase-mi zisese Jack Newman să am grijă până se instalează lactația), a fost mai greu. Pentru că l-am restricționat pe Tudor puțin. I-am explicat frumos. Că el poate mânca și orez cu lapte, și supă cu tăiței, și paste carbonara, toate mâncărurile lui preferate s-au servit de trei ori pe zi la noi, dar Victor e mic-mic, stomăcelul lui nu e pregătit decât pentru țiți. Și nu eram sigură că țiți ajunge pentru amândoi. După primele două zile, în care sânii s-au golit, că animalitosul ăsta mic, fratele cel mare, golea din doi timpi și trei mișcări, m-am panicat puțin. Am pus limite celui mare la alăptat, cu blândețe și explicații. Eram mai conștientă de timpul meu împreună cu el și făceam eforturi să-l prelungesc. Să-l fac să râdă în fiecare zi. Să compensez.

Pe de altă parte, îi arătam că sunt determinată să fac orice ca să am destul lapte pentru amândoi puii mei. Beam ceai și apă ca nebuna. Am mâncat 4 pungi de pufarine în 3 zile, de nu-mi mai trebuie pufarine nici în poze să le văd. Și știți cât îmi plăceau. Mâncam supă de găină și la micul dejun, și la prânz, și la cină. La noi în casă, mirosea a țelină și gătit. Dormeam la amiaz, mă trezeam și mai beam ceva. Iar copilul meu mare vedea efortul și îl aprecia. A și zis la un moment dat:

Mami bea ceai, ca să facă lapte pentru amândoi băieții ei.

Din toată nebunia asta, într-o dimineață, m-am trezit că mă doare un sân. Simțeam un loc cald și tare, era puțin roșu, bebelușul cel mic nu mai avea chef de supt. Așa că, l-am rugat pe el, cu gurița lui, să golească sânul și să mă ajute ca o pompiță vie.

-Pot să golesc tot?

-Poți, puiule, chiar mă salvezi.

Și a golit. De atunci, mă întreabă de fiecare dată dacă a golit sânul și simte că mă ajută mult ce face el. 🙂

Alăptam deja de 3 ani și jumătate și laptele ăsta nou tot greu a venit. Sau mi se părea mie, posibil să fiu și nebună un pic. Stresată am fost oricum. Iar zilele acelea au fost mai grele pentru toți. Pentru că fratele cel mare începuse să aibă câte un tantrum pe zi. Uneori și două. Până atunci făcuse trei tantrumuri în toată viața lui, deci noi nu eram obișnuiți. După fiecare criză din asta de furie, care se spărgea automat în brațele mele, mă simțeam călcată de tractor. Feliată de un psihopat.

După ce lactația și-a revenit, după ce m-am relaxat și am redeschis lactobarul cu program non-stop, s-a întâmplat o minune. Mai întâi, tantrumurile s-au rărit. ”Ai văzut, astăzi a fost liniște.” După care au dispărut la loc. Acum, la doar două luni de la naștere, cred că am găsit un ritm să ne funcționeze inimile, emoțiile, să ne arătăm iubirea și să ne asigurăm că nimeni n-a avut de pierdut din toată ecuația asta, ci doar de câștigat. Nu ne-am găsit un echilibru cu somnul, dar, credeți-mă, nici măcar nu e cel mai important.

Prima dată cu amândoi la sân, am plâns. Când Tudor și-a pus mâna lui mare pe mâna mică a fratelui său, am mai plâns un pic. Cercul iubirii noastre era format. Frații erau conectați prin mamă și prin ei, atât de frumos.

Da, copilul mai mare cere la sân mai mult acum. Cel mai mult, când nu are altă activitate. Dacă rămânem singuri acasă, e o probabilitate foarte mare ca el să aleagă să stea la sân împreună cu fratele lui. Dacă e tatăl lui acasă, bunica sau Eme, bona noastră care nu se dă înapoi de la niciun joc, o să aleagă mașinuțele întâi.

Contrar afirmației că stă mai mult la sân e faptul că nu neapărat suge mai mult. Uneori pleacă și sânul nu e gol. Lui îi place doar să stea acolo, cred că e momentul lui de confirmare că nu m-a pierdut. Că e loc pentru el în brațele mele. Că nu s-a schimbat nimic.

Am stabilit o nouă regulă însă: că poate suge după ce a mâncat. Că altfel, m-am trezit o dată cu copilul mare că n-a mâncat nimic. E o regulă bună, care ne ajută mult și la masă ca lucrurile să meargă mai unse și mai rapid.

La început mă întreba:

-Îmi dai țiți? -Iar eu ziceam: da. Și continua:
-Ce, nu mai am voie țiți?
-Ba da, cum să nu! Normal că ai voie țiți.

-Îmi dai cât vreau eu?
-Oricând și oricât vrei tu.

După care, se așeza în brațe, la sân.

Îi plăcea dansul ăsta de întrebări și răspunsuri. Mi-am dat seama că are nevoie de confirmări. I le dădeam de fiecare dată.

Încet-încet, mă întreba și nu mai stătea la sân. Pleca.

Acum, nici nu mai întreabă. Semn că știe: primesc oricând și oricât. Asta am și vrut. E liniștit. Iar eu respect chestia asta. Chiar stau și cu el cât vrea, când vrea, fix cum stau și cu bebelușul cel mic. Cu condiția să mănânce mâncare mai întâi.

Vă spun, alăptarea în tandem a fost salvarea sufletețului său de frate mai mare. Și salvarea mea de mamă împărțită la doi.