Oricâte bunici, bone, menajere sau ajutoare ar avea, proaspăta mamă are nevoie de soțul ei

Degetele lui ștergând masa noastră din bucătărie. Mâinile lui ținând al doilea nostru bebeluș, mare cât palma lui dreaptă.

-Ți-ai fi imaginat? Acum 10 ani, când veneam la tine, în apartamentul ăsta?

-Nici vorbă. Dar, pe undeva, îmi cam doream.

-Lasă astea, că le scot eu.

Despre vasele din mașină. Și habar n-am de unde știe. Care e furculița preferată a fiului său. Să-i pună apă în pahar, până la jumătate. Nu știe foarte bine fierbe un ou, deși se orientează în creiere de oameni. Nu știe că o femeie care alăptează are nevoie de o pernă sub cot. Sub cotul care ține capul bebelușului, vreau să zic. Când i-am cerut una, mi-a așezat-o sub mâna cealaltă. Am râs.

Dar îl știe face pe fiul său să râdă, ca nimeni altcineva. Îl și chirăie de parcă e sfârșitul lumii, o fi farmecul taților de băieți. Pe ăsta mic nu pare să-l deranjeze. Uneori, zice câte o prostie, de nu te poți abține nici a doua zi să nu te spargi de râs. Alteori se bucură de câte-un roast cu căștile-n urechi, de parcă are 15 ani.

Vinerea trecută, la amiaz. Eu alăptam. L-am rugat pe soț să meargă să ne încălzească prânzul, că e vremea să mâncăm. După vreo 15 minute, aud din bucătărie zdrăngănind furculiță și cuțit pe farfurie:

-Ce faci acolo, doar nu mănânci?!

Ba da. Mânca. Singur.

-Păi și noi?!?!
-Am uitat.

Am râs douăzeci de minute, încă râdem când ne amintim. Iar eu n-am de gând să uit prea curând de faza asta :))))

A învățat să-și pună emoțiile în cuvinte. Să-și arate iubirea față de copilul său atunci când e cel mai greu. Într-o criză de furie. Visează în fiecare zi cu ochii deschiși și întotdeauna folosește persoana întâi, plural. Noi. Când are chef, se joacă fără să țină cont că-i ora de liniște. A început să poftească la înghețată și s-o aprecieze pe cea mai bună, se pare că e un defect care se ia. Se bucură când eu dorm o oră-n plus sau 5 minute la amiaz, ca și când ar fi dormit el. Ține minte când a făcut copilul ultima oară caca și i se aprinde-o luminiță-n ochi pentru fiecare pârț. A fost lângă mine când am născut de două ori și mi-a zis odată că n-ar fi conceput să fie altundeva. Dar cel mai grozav e felul în care-a înțeles nevoile mele de bază: somnul, grija și pune tu rufele la uscat.

A înțeles că, oricâte ajutoare aș avea pe lângă mine, devin un Superman doar lângă el. Și cred că ăsta e fundamentul fericirii între doi oameni. Să-i identifici celuilalt nevoile fără de care sufletul său nu luminează. Uneori e suficient să deschizi ochii sau să te speli în urechi, alteori presupune puțin efort să te prinzi de fază. Că unii vorbesc, alții nu știu despre ce. Dar cel mai important e să asculți. Zic asta pentru toți soții și tații din lume. Puteți plăti cele mai profesioniste firme de curățat covoare și șters praful, puteți angaja servitoare și bone filipineze non-stop, puteți investi în aspiratoare care fac singure și roboți care usucă rufele dintr-un buton. Adevărata fericire vine atunci când ea vede că vă pasă. Vouă, nu portofelului din buzunar.

Să plătești niște servicii, să accepți în casă o soacră, să comanzi mâncare la restaurant nu e nici pe departe la fel de hrănitor ca o pâine unsă de mâinile iubitului ei. Ăsta e cel mai scump caviar. Pentru că, pe acea felie, nu se întinde doar untul, ci se presară iubirea, grija și sentimentul de ”suntem doi”.

Image by Free-Photos from Pixabay