Un prieten bun nu te scoate dintr-o ceartă, ci te salvează dând lovitura finală chiar el

Înlocuiți un prieten cu o mamă, un tată, o soră, un frate, un soț sau o soție. Înlocuiți cu oricine vă e drag vouă. Apoi, puneți-vă și voi în locul ăla, pentru că viața te pune în tot felul de papuci și de situații.

A fost un moment când eram mai mică și am făcut o prostie destul de încâlcită. Am fugit de la școală. Mama s-a supărat pe mine că am mințit-o, deși intenția mea nu a fost asta niciodată, sunt sigură cum sunt sigură că am la această oră o burtă foarte mare. Dar a fost o eroare de comunicare la felul în care eu i-am explicat mamei ce se întâmplase. Nu mai știu exact ce cuvinte proaste, dar o văd și acum, cu spatele pe soba din sufragerie, cum îmi spune că minciuna nu are loc între noi două. Și că, odată ce se insinuează, rămâne o distanță care nu mai poate fi anulată.

Am înțeles foarte bine ce mi-a spus mama, chiar dacă mi se părea nedrept cum am intrat în acea încurcătură. Fugisem de la școală pentru că m-am udat foarte rău pe rochiță, dar n-am explicat chiar de la început asta, iar ea a crezut doar că am fugit de la școală. Nu contează. Căci imediat după metafora cu distanța care rămâne după ce spui prima minciună, mi-a mai zis o treabă:

Că orice prostie aș face pe lume, ea e prima care-mi va lua apărarea. Și dacă aș omorî un om, ea îmi va angaja cel mai bun avocat să mă apere. Că m-ar certa, normal, nu mi-ar da un premiu sau o felicitare, dar că ea rămâne de partea mea orice aș face.

Ce mișto e mama mea.

Iar eu am crezut-o. Pentru că mama n-a fost niciodată de partea dreptății, ci întotdeauna de partea fetiței sale. Când n-aveam chef să merg la școală, ea-mi dădea scutiri fără număr. Când mi-era greu să mă prezint la ora de germană, ea-mi făcea capul calendar acasă, dar dădea telefon și se scuza pentru mine de fiecare dată. Deci am crezut-o, pentru că nu doar mi-a declarat această loialitate, ci mi-a demonstrat-o cu fiecare ocazie.

Așa s-a născut în mine ideea de loialitate. Apreciez că, dacă ești prietenul meu, n-o să mă arzi pe rug în piața publică. Dacă ești prietenul meu, o să-mi iei apărarea când nu sunt acolo, iar atunci când greșesc, măcar te abții de la comentarii. Dacă ești prietenul meu, ne putem trage de păr după cortină, ne putem înjura și spune cuvintele adevărate. Dar în public, niciodată. E suficient să ai toată lumea împotriva ta, nu mai ai nevoie și de la prieteni de o palmă.

Știți genul ăla de oameni care se apucă să îți bârfească cea mai bună prietenă de față cu tine. Sau pe frate-tău, pe maică-ta. Nu, nici pe soacră-ta nu merge. Unele limite sunt sfânte și să le încalci spune multe despre tine. Oamenii ăștia sunt figuri, pe bune! Cum poate crede oricine că m-aș coaliza împotriva prietenei mele. Ce fel de persoană m-ar face asta pe mine?

Doar că, ghici ce, surorile și frații ăștia sunt rari pe lume. Mame ca a mea nu-s multe. Prietene din astea nu găsești la orice colț de stradă. Nu, cei mai mulți abia așteaptă s-o sfeclești, să nu fie de acord cu tine, ca să îți arate cât de tare greșești. Știți de ce se întâmplă asta? Dintr-o stimă foarte scăzută, de sine, care îl face pe unul să se simtă mai bine doar prin contrast cu celălalt. Mă simt mai mare pe lângă cineva mic, mă simt mai puternic pe lângă cineva slab. Că cineva-ul nu e neapărat mic ori slab e irelevant, contează cât de mult îi dai în cap ca să devină.

Ei, și de aici pleacă definiția loialității, după părerea mea. Și se duce mai departe, la oameni care îți plac și pe care-i admiri și care pot face o greșeală la un moment dat. Să nu le sari la beregată poate fi o dovadă de prietenie mai mare ca o bere împărțită când sunteți cu toții pe val. Să nu te bucuri când un coleg e pedepsit. Să-i iei partea celui care știe c-a greșit.

Țineți-i aproape pe cei care sunt buni cu voi chiar și atunci când nu meritați. Oamenii ăștia sunt rari.

foto Shutterstock