Nu faima și bogăția ne fac fericiți, ci calitatea relațiilor cu cei din jur

S-a dus și teoria cu prințesa războinică și fetele care n-ar trebui să se concentreze doar pe a-și găsi un prinț. Vine un cercetător american și prezintă cel mai longeviv studiu despre fericire, făcut pe vreo șapte sute și ceva de oameni, nu am visat eu. Am ascultat un Ted Talk.

Caut link-ul și îl pun la final, acum vreau să-mi scriu toată uimirea. Cică studiul a început prin 1930 și ceva, pe bogați și săraci, intelectuali și necalificați. Că unii s-au făcut doctori, alții muncitori, unii au devenit avocați și alții zidari. Unii au făcut armata, alții au făcut Harvard-ul. Unii au făcut infarct, alții schizofrenie, unii au devenit alcoolici, alții savanți. Unul dintre ei a fost președintele SUA. Nu cred că a zis cine. Că unii au murit între timp, alții au 90 de ani. Cică, dacă întrebi tinerii din ziua de astăzi ce își doresc pentru următorii 10, 20 de ani, care e scopul lor suprem în viață, jumătate va răspunde că vrea să facă bani, iar cealaltă jumătate vrea să devină faimoasă.

Și-acum studiul. Cei care, la 50 de ani, declarau că sunt fericiți în relațiile cu semenii lor (soții, copii, frați, surori, colegi de muncă) erau cei mai sănătoși la 80. Că și cei care s-au îmbolnăvit la un moment dat, dacă erau dintre cei mulțumiți de calitatea relațiilor cu prietenii și familia, chiar în ciuda unei suferințe fizice, moral stăteau mai bine decât confrații nemulțumiți și neîmbolnăviți.

Zicea că izolarea și singurătatea nasc multe frustrări, că oamenii fericiți sunt cei înconjurați de oameni, cei care își văd în colegii de muncă de acum, camarazii de joacă de când erau mici. Și mă gândeam la copii, ce ușor își fac ei prieteni noi în parc. Uneori nici n-au dobândit încă limbajul cumsecade, dar au abilitatea de a se împrieteni. E aproape magic. Și frustrant cum se pierde asta în timp. Mie nu-mi vine ușor să intru în vorbă cu un străin și îmi e teribil de greu să port o conversație dacă nu există de dinainte un subiect. Dacă nu știu că am ceva anume să-i transmit omului, mi se pare că abuzez de timpul lui, mă tem să nu-l supăr, să nu-l deranjez. De asta, sunt genul de prietenă care te lasă s-o cauți, s-o suni, s-o chemi. De zici că n-aș da doi bani pe o relație. Că parcă mi-ar fi greu să dau un telefon cu ce mai faci. Pe de altă parte, săptămâna trecută, când a venit colega mea de cameră din Cluj, în București, au fost două ore în care amândouă aveam din nou 20 de ani. Cumva, păstrez conexiunea, dar să facă altul primul pas.

Poate am crede că pentru bani și faimă trebuie să muncești, dar nici să-ți păstrezi familia și prietenii aproape nu e tocmai ”piece of cake”. Prima condiție să ai prieteni e să fii unul. Mi-am dat seama de asta prin adolescență, când m-am trezit prietenă cu toți, dar nefăcând cu adevărat parte din vreo gașcă, dacă era s-o iei cinstit. Deși mi-aș fi dorit. Dar o gașcă implică să fii disponibil, să faci ce face toată lumea când poate n-ai chef, să tolerezi diverse comportamente. Pe când, singur e mult mai ușor să trăiești. Iar eu nu m-am plictisit niciodată cu mine. Nu mi-a fost teamă de o vineri seara fără companie, de un revelion fără iubit. Simțeam că lucrurile astea sunt normale, dacă nu ești îndrăgostit. Iar eu nu mă îndrăgosteam de orice tâmpit. Sau, dacă prietenii tăi au un program care ție nu îți e tocmai pe plac. Nu am fost niciodată genul care să meargă la un film, doar pentru că ceilalți mergeau. În liceu, mă certam des cu prietena mea cea mai bună, pentru că ea avea chef de ieșit în club și eu aveam chef de băut suc și stat în povești, poate chiar acasă la noi.

O singură dată m-am combinat cu un băiat din niște motive care nu trebuiau. Nu că nu-mi plăcea de el, că era un tip înalt și aproape drăguț, un tip inteligent și era gârlă de fete după el. Dar mie-mi plăcea mai mult de prietenul lui, dacă m-ai fi întrebat. Ăla era un rocker de băiat, puțin prea tatuat și cam cu un singur tricou. Dar ăstalalt era vedeta pentru toți. Și era topit după mine, era emoționat, mă invita în oraș, îmi dădea trandafiri. Mi-a cerut prietenia, la 20 de ani, ca în clasa a treia. Nu cred că ne-am pupat de două ori. O dată țin minte precis și cred că, de aia, nici nu am repetat. Că n-am simțit nimic. În ceea ce urma să fie primul nostru weekend împreună ca iubiți, eu am luat un autocar și am fugit la Sibiu. I-am scris de pe drum: ”Am plecat, vorbim când ne vedem.” Un fel de nu mă căuta, că ies eu. Destul de urât. S-a prins băiatul că nu sunt ce-i trebuia, a apreciat că am încercat și nu ne-am mai pierdut niciunul din timp.

Dar ce vreau să zic e că nu e ușoară treaba asta cu relațiile. Să fii atent și săritor, să-i dai celuilalt spațiu să vorbească, când tu ai atâtea de spus, să nu-i iei lucruri banale în nume de rău, când nu e tocmai fratele perfect. Să nu ții minte defectele lui și să-l apreciezi pentru calități. Să-i faci  loc în program. Poate ceva bun, la cuptor. Să-i răspunzi la telefon, să-i oferi un loc la tine pe canapea. Să n-ai așteptări: ”ești sora mea, ar trebui să fii AȘA”. Să-l aplauzi când câștigă ceva ce ți-ai fi dorit și tu. Or fi banii și faima greu de obținut, dar, sincer, nici relațiile nu sunt floricele pe câmpii. Doar că, vedeți, sunt acea investiție care merită cu adevărat. Dacă am pune același efort pe care-l investim ca să avem faimă și bani sau cel puțin multe lik3-uri pe fac3book, în relațiile cu cei din jur, cred că am fi mai repede bogați.

Image by IMAGE-WS from Pixabay