Oamenii care critică nu pot fi fericiți. Cum mi-am salvat copilul de Vocea din capul meu

Oamenii care critică nu pot fi fericiți. Cum mi-am salvat copilul de Vocea din capul meu miruna ioani

Într-o sală frumoasă a unui hotel, privirea îmi alunecă spre candelabre: o pânză de păianjen care ar fi putut ține lejer vreo sută de elefanți.

Citesc o carte care-mi place, autorul meu preferat: virgulă între subiect și predicat. Mă răsucesc și mă zvârcolesc în propria mea piele, îmi pare rău că el n-are cum verifica. Probabil s-ar enerva la fel de tare.

Cazarea din concediu. Întâi observ cât de mică e camera noastră și că geamul nu se deschide, să nu te sinucizi. E bine să nu se sinucidă lumea, dar eu bodogăn, că-mi place aerul curat.

Mă scot din sărite greșelile gramaticale, copiii ținuți în soare, purtați în sisteme neergonomice, transportați fără scaune auto și centuri de siguranță, bicicliștii fără cască, palmele rupte din rai.

Când greșesc eu ceva, și nu vă gândiți la lucruri importante: uit cheile acasă. Încălzesc ciorba prea tare. Mă lovesc în colțul de la mașina de spălat vase. Urmează asta:

”De nimic nu ești în stare!”

”Ce-i cu tine, ai mâncat stricat?”

”Nici nu mă așteptam la altceva.”

O cunoașteți? Vocea asta e cu mine dintotdeauna parcă, ne cunoaștem bine, deși, de curând am înțeles că ea, de fapt, nu mă prea iubește. Și că nici nu îmi aparține. Că nu a fost niciun moment în care s-o fi invitat să îmi șoptească otravă în minte și că ar fi bine să o dau cât mai repede afară.

E foarte greu să fii fericit când trăiești așa. E foarte greu să te bucuri de ceva, când tu parcă ai ieșit la vânătoare. E aproape un reflex, nu-i așa? Dacă aș putea câștiga bani făcând critică, dar o critică reală, nu din aia literară care începe cu ”Eminescu, poetul de aur al istoriei române”, m-aș îmbogăți în două zile.

Știți când mi-am dat seama că Vocea nu îmi aparține și că nu mă definește? Știți când mi-am dat seama că Vocea, de fapt, mă locuiește?

Eram la conferința lui Larry Cohen și tipul a povestit ceva. Că era și el la o conferință, când proiectorul s-a oprit, curentul s-a luat. Nimeni nu s-a panicat, decât tipa de pe scenă. Era ceva psihoterapeut, dacă îmi aduc bine aminte, și a început să le spună să își păstreze calmul, că e ea destul de stresată, îi vine să fugă pe geam. De ce? Din cauza tatălui ei, care spune că ăsta este un dezastru, că s-a dus dracului tot și că nu mai are cum salva situația. Dar tatăl ei murise de ceva timp, tot tipa povestea. Mai trăia doar prin vocea asta din capul ei, care pur și simplu o sabota.

Pentru mine, povestea asta e fost cea mai tare chestie pe care am aflat-o la conferința aia și de la cele care au urmat. A fost momentul în care am identificat această voce la mine în cap ca fiind ceva diferit de mine. Am înțeles că nu îmi aparține și m-am căcat pe mine de frică să nu o dau mai departe fiului meu.

Acela a fost momentul zero, în care am început să observ.

Mama a urcat până la etaj și m-a lăsat cu o oală sub presiune pe aragaz. Nu aveam 2 ani, se întâmpla acum câteva săptămâni. În timp ce mă apropiam de ea, să opresc focul, de teamă că vom exploda toți și nici rahat de analize n-o să mai găsească smurd-ul prin noi, am identificat-o pentru prima oară, în prezent. Până atunci, o recunoșteam mereu retroactiv, ca pe o glumă bună pe care o înțelegi prea târziu. Și mi-am zis: asta nu ești tu, Miruno, asta e vocea care te otrăvește încet. E o oală sub presiune, nu o bombă cu ceas, iar tu ești un adult inteligent, nu o maimuță costumată în om. Am redus focul, oala a încetat să fluiere amenințător și am supraviețuit cu toții, ba chiar bine hrăniți. A fost prima mea victorie asupra vocii care deja nu mai era a mea.

Apoi, am început să aud lucruri ciudate spuse de băiatul meu. Întâi, că nu-i place de el în oglindă. (Tot amânam un tuns.) Explică-i unui puști de 3 ani că un păr mai lung n-ar trebui să-l facă să nu-i placă de el. A început să se certe cu niște oameni imaginari, care parcau pe locul lui, fără număr de telefon. Pentru că ăsta e conflictul principal în casă la noi, e motivul care ne scoate din minți. Și a devenit tema lui principală de joc.

Apoi am început să-l aud cum concluzionează, după ce spune ceva: ”Asta este problema”. Copilul meu vedea multe probleme în jurul lui? Deși are doar 3 ani.

Mergeam pe stradă și-mi atrăgea atenția ce gunoaie au aruncat oamenii pe jos. ”Uite, mami, ce u-ut.”

Că oamenii n-au cască pe bicicletă și arată cu degetul spre ei.

La un moment dat, se juca și de-a vomatul și a început să se plângă de diverse dureri. (Pentru că eu treceam printr-o perioadă dificilă cu sarcina, vomam mult, apoi am început să mă simt rău în alt fel.)

Ajungeam la Sibiu și el zicea ”dumul a fost așa de ghieu…”, în loc să se bucure c-am ajuns sănătoși. Dar era fix ce aș fi spus și eu. Era fix felul în care gândeam eu, nu soțul meu. Recunoșteam bucăți din mine în copilul ăsta nevinovat, pe care nu aș fi vrut niciodată să i le dau. Bucățile alea nici măcar nu știu dacă îmi aparțin, chiar dacă le port de vreo 30 de ani! Și mi-am dat seama că trebuie să scap urgent și activ de ele nu numai pentru mine personal, ci, mai ales, pentru el.

Aș vrea doar să spun că gropile astea din asfalt, spiritul ăsta critic pe care îl am m-au și ferit de niște proști. Cu tot respectul și toleranța de pe pământ. N-am pus botul la primul băiat care mi-a spus ce frumoasă sunt. Nu m-am gândit prea mult dacă să mă urc pe o motocicletă, fără cască, cu un tip un pic cam beat. Am respectat niște reguli și, când le-am încălcat, am riscat destul de puțin. Am dezvoltat un simț al umorului mai realist. M-am străduit să mă perfecționez. Am avut răbdare să-l întâlnesc pe EL, fără să mă arunc în brațele altora doar ca să îmi țină și mie de cald cineva. Am învățat să scriu corect. Știți ce zic?

Și-au început niște eforturi conștiente de a schimba felul în care gândesc. Încă văd mai întâi goangele de pe pereți, e ca un reflex, dar arunc imediat acel gând la gunoi. Nu i le arăt și băiatului meu, nu îi spun imediat ce observ. Practic, am scos Vocea de la volan și am închis-o într-o pivniță fără bec. Când am scăpat de grețuri și am dat de hemoroizi și amețeli, am fost distrusă două zile întregi. După care, am decis că eu o să funcționez. Noua mea mantră era ”mă obișnuiesc”. Apoi, am citit undeva pe facebook, într-o poză din aia menită să scoată like-urile din noi, că oamenii care critică nu pot fi fericiți. Nici cei care se plâng, aș adăuga eu. Așa și e. Foarte greu să fii fericit cu o Voce din asta în capul tău. E greu să fii un senzor al lucrurilor rele de pe pământ. Nu zic să fii un idiot sau să te apuci de ciuperci. Zic doar să schimbi puțin perspectiva, unghiul din care analizezi.

Și-am început să-i spun fiului meu nu că înghețata Betty Ice din parc e rea, ci că eu prefer Emilia. E o formă fină, prin care exprimi același lucru, cu efecte însă fenomenale pe termen lung. Când îmi vine să spun ceva de rău, ceva critic, după care nu are nimeni nimic de câștigat, caut imediat să neutralizez acest gând cu ceva bun. Și să spun. Poate apare altă Voce în capul meu, în timp. M-ați putea întreba dac-am fumat ceva, dar să știți că vorbesc foarte serios.

Am început să-i spun cât e de minunat. Seara, în pat sau când citim din cărți. Când ne spălăm pe mâini, pe dinți, în orice moment îmi amintesc. Îi spun că e un băiețel bun, isteț, corect. Că îmi place mult de tot să petrec timp cu el. Că mă face să râd. Că pune întrebări la fix. Apreciez că e un tip foarte înțelegător. Îmi explică ce spune, până pricep. Are mereu argumente bune sau indicii la el.

Nu sunt minciuni. Sunt observații despre el, care îl hrănesc. Pentru că eu am auzit atât de des că nu sunt bună de nimic (sau asta îmi amintesc), încât am ajuns să accept despre mine acest adevăr. Pentru că m-am simțit o împiedicată și o înceată de atâtea ori, încât aș putea aduce argumente în acest sens. Când eram mică, mă simțeam vinovată și că mă scapă pipi și trebuie să oprim. Așa că aș vrea ca băiatul meu să crească cu o imagine dreaptă despre el, ca o floare care se oglindește într-o apă liniștită, nu într-o furtună de mai multe umbre și mai puține lumini.

Știți care sunt efectele fabuloase, în câteva luni?

Băiețelul meu a spus când ne-am întors de la Sibiu:

”Am ajuns bine totuși noi”. După un drum de 6 ore și ceva. Eram vii și flămânzi, e drept.

”Astăzi a fost o zi fumoasă, mami. Mi-a plăcut cel mai mult x.”

”Asta este problema” a fost înlocuit cu ”Asta Tudou spune.” O concluzie mult mai sănătoasă, mai ales la 3 ani.

Ieri a admirat o buruiană crescută printr-o crăpătură în ciment: ”Uite ce flooooa-e fumoasă, cum a crescut ea aici.” Ce punct de vedere minunat: buruiana era o învingătoare, de fapt!

Astăzi l-am întrebat ce fac eu când el simte că-l iubesc. Știți ce mi-a răspuns?
-Trebuie să faci ceva să simți iubirea?

Altă dată, într-o zi fără nimic special:


Știți vorba aia că nu copiii ar trebui duși la psiholog, ci părinții lor? Că, atunci când vrei să schimbi ceva la copilul tău, trebuie să schimbi la tine mai întâi? Sunt dovada vie. Am bănuit dintotdeauna că igiena gândurilor noastre îi influențează pe ei, că face energia să curgă într-un anumit fel. Însă nu vedeam chestia asta aplicată într-un mod concret. Copiii noștri sunt ca niște bureți. Ca un sol fraged, în care noi sădim felul în care privesc lumea ei. Știți faza aia clasică, ați pățit de sute de ori: se întâmplă ceva, poate copilul se lovește, după care se uită la părinte, căutând indiciul ”cum ar trebui să reacționez”. Copiii au atât de multă încredere în noi, încât reacțiile  noastre sunt Adevărul pentru ei. Iar asta poate fi o responsabilitate înfricoșătoare sau o binecuvântare, depinde cum o privești 😉

foto Shutterstock

Articolul anterior

Nașterea, la final de sarcină, e ca nunta la final de basm: doar la ea te gândești, deși, ce-i mai important abia începe

Articolul următor

Trucuri acceptabile, când te chinui să-ți convingi copilul să se spele pe dinți (p)

19 Comentarii

  1. Eliza

    Imi merge direct la suflet acest articol. Pentru ca simt ca vad aceasta schimbare de care spui la mine si la multi din jurul meu. Nu stiu daca este confirmation bias, dar imi place ce vad. Hai ca ne e din ce in ce mai bine. Hugs!
    P.S. Cum te mai simti fizic?

    1+
    • Mda, eu tocmai am citit o carte de povesti cu ambulante si am observat fara sa vreau ca, in doua imagini, numarul aceleiasi ambulante difera. Nu am vrut sa vad asta. Piticii mei, stapanii mei.

      Ma simt mai bine, multumesc, a fost minunata saptamana in natura, caldura din Bucuresti nu imi place deloc si nici nu a fost chiar foarte cald zilele astea. Dar ma obisnuiesc 😉

      2+
  2. Mirela Maria

    Asa e cel mai bine pentru suflet si apoi si pentru trup. Ma straduiesc si eu sa vad mereu partea buna a paharului. Cel mai bine imi iese sa-i arat piciului mare partea plina. El are nevoie de asta pentru ca observ la el o tendinta spre negativismul acesta care ne poate lua bucuria care vine din lucrurile mici. Cel mic nu are nevoie. E pozitiv din nastere, nu stiu cum, ca doar langa aceeasi mama si acelasi tata a crescut. Sa-i vezi cum se contreaza intre ei :). In orice caz, la mine e clar o chestie care a venit cu maturizare, cu cei mici. Mie mi-au deshis ochii multele carti de parenting citite. Am invatat nu doar cum sa ne crestem copii ci ne-am dezvoltat si pe noi. Viata e frumoasa oricat de multe ar mai fi de imbunatatit!

    2+
  3. cartile de parenting m-au ajutat pe mine ca adult sa evoluez. Copilul din mine a profitat prima data, si indirect dar imediat copilului de langa mine i-a venit mai bine, mai usor.
    Am inteles ca realmente un copil nu poate fi fericit langa parinti nefericiti.

    1+
  4. Ilinca

    Consider ca este o atitudine foarte sănătoasă. Și eu sunt foarte critica cu mine însămi, dar foarte toleranta cu ceilalți, mereu le găsesc scuze. De când m-am hotărât ca vreau un copil și am început sa citesc cărți de parenting am început sa conștientizez ca multe mi se trag din copilărie. Îmi tot zic sa merg la terapie, dar probabil nu s-a produs încă declicul pentru ca îmi tot găsesc scuze sa nu. Îmi doresc sa învăț sa ma bucur de viața ca sa nu ii distrug bucuria asta fiului meu. Mi se pare ca toți ne naștem cu capacitatea de a aprecia viața, dar unii o pierd pe drum. Sper sa reușesc sa nu ii fur copilului meu aceasta bucurie de a trai.

    1+
  5. Cristina

    Amen 🙏🏻

    1+
  6. Sa ai un copil este cel mai minunat lucru din lume! Intr-adevar ne fac sa fim persoane mai bune, iar pentru cele mai norocoase dintre noi, ne invata sa vedem viata prin ochii lor, sa ne bucuram pentru orice lucru, cat de mic.

    1+
  7. Roxana D

    S-a produs un declic si la mine cand am citit articolul tau. Multumesc!

    1+
  8. Camelia

    Eu te felicit sincer pentru initiativa! Eu am trait vreme de 2 ani cu un astfel de om si a fost foarte greu. Traiam cu impresia ca e tot timpul nefericit, evident din cauza mea, incercam sa-i fac pe plac, sa nu-l supar, extrem de obositor.
    Eu sunt zen de felul meu, observ multe lucruri, dar foarte putine ma deranjeaza, vad aproape intotdeauna partea plina a paharului. In schimb el, groaznic. Picatura care a umplut paharul a fost o vacanta in Caraibe, cand nimic nu era in regula, prea cald, apa cu valuri prea mari, prea mult soare, insecte in cabana, un cuplu gay la piscina hotelului, copii prea galagiosi in jur etc… Ne-am intors si m-am despartit de el fara niciun regret.

    5+
    • Wooooow, ce bun e comentariul ăsta al tău. Ce recunoscătoare îi sunt soțului meu în acest moment 🙂

      1+
      • Camelia

        Bine, el era un caz extrem. Exemplu: am iesit sa mancam in oras si in paharul meu de vin era o musca vie. Eu am scos musca si am baut din vin linistita, usor amuzata chiar. El a reactionat mult mai violent, a trebuit sa plecam fara sa mancam nimic, ba chiar s-a declarat scarbit de faptul ca am baut vin! Tin sa mentionez ca intamplarea era dupa o misiune cu Medici fara Frontiere, asa ca musca mi se parea o nimica toata fata de ce traisem/mancasem in Africa.

        2+
  9. ioana

    Minunat si atat de bine punctat! Ma aflu la randu-mi intr-o situatie foarte similara si trebuie cumva sa-mi potolesc si eu vocea din cap, pana nu il molipsesc si pe pusti.
    Dar cred ca nu e tarziu deloc; baietelul meu (2 ani si 9 luni) are si el o vorba din asta mare – cand ne cuibarim in pat – aaah, ce bineee e, mami/tati! 🙂
    So yeah, cheers to that!

    1+
  10. mika

    Foarte frumos si, daca mi se permite, constructiv pntru cine asimileaza dar si accepta… intr-un mod indirect dar precis si cuminte de frumos.
    Sunt ganduri comune, dar asternute in curaj pentru cine este iubitor se scris…

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 190 queries in 0.789 s