Cum a fost la noi (Paști 2019)

Nu că m-ar fi întrebat cineva, dar na. În vinerea mare am fost cu toții la înconjurat la Săliște, cum spune tradiția siminească. A fost neașteptat de cald, atât de cald, încât nu mi-a părut rău de momentul în care mi-am lăsat căciula acasă. Tudor a făcut fața așteptării de la înconjurat chiar mai bine decât tatăl lui, care era conducătorul găștii de copii. Toți părinții au fost recunoscători, mai puțin ceilalți tați care sigur înjurau printre rugăciuni, gândindu-se la ce-i așteaptă după sfânta slujbă, acasă. Cunoaștem cu toții predica “tu de ce nu ești așa implicat”, aplicată bărbatului tău de câte ori îl vezi pe al alteia că arată orice urmă de tată dedicat.

Sâmbăta am vopsit ouă. Am avut emoții pentru băiețelul meu, care a dat semne evidente că abia așteaptă așa ceva. Să zicem că a fost ceva asemănător cu faza aia, când eu eram la cabinet și el a întrebat:
-Mami când vine?
-Probabil după ce te trezești, cred că azi are mulți pacienți.
Copilul oftează prelung și își pune bărbia pe palme.
-Îți e dor de mami, puiule?
-A, nu. Mă gândeam dac-am parcat mașina cu roțile pe borduri.

Bărbații.

Ziua de Paști. Până să ajungem la ciocnit ouă și urări, am avut o maximă urgență de natură canalicească. Cum să desfunzi wc-ul de Paști, iată un topic la care mă descurc destul de bine. Vă scutesc de detalii, dar, dacă pățiți, să știți la cine să apelați. Am număr de instalator serios, soluții alternative și câteva persoane care știu sigur că sar în ajutor.

N-am amânat musafirii decât cu o oră, ceea ce a fost o bucurie mult mai mare decât ne-am fi așteptat. Să zicem că vom ține minte aceste sărbători drept ”Paștile când ne-am căcat de bucurie”. Și nu e nicio exagerare,  însă nu pot înțelege decât cei încercați.

*poza de la începutul articolului e de pe masa noastră. A fost atât de verde și de colorată, nu numai de la ouă, încât m-a umplut de viață doar s-o privesc și s-o miros. Așa că am zis să vă arăt verdețurile noastre, că ouă precis ați mai văzut.

Lunea de după nu m-a mai stropit nimeni, deși ăsta-i obiceiul în Ardeal. Cică-i obicei la fetele nemăritate; celelalte să nu mai crească, să se facă flori, că oricum nu le folosește la nimic.

Următoarele câteva zile am primit o vizită animată din București. Doi musafiri mari și trei mici au transformat casa noastră într-o scenă de Albă-Ca-Zăpada, doar că fără vrăjitori. Doar cu mâncare bună și cea mai delicioasă rață la cuptor pe care am mâncat-o vreodată. Nici vremea ploioasă nu ne-a speriat, ia să vedeți trei mame cu umbrele și 4 copii după ele, prin oraș. A fost ca-ntr-o poezie, așa că o să mai facem.

Următoarele zile a ieșit soarele și am bifat grădina zoologică de două ori. O să scriu un articol separat despre asta, poate economisiți toți banii pe care îi irosiți pe cea din București și dați o fugă până la Sibiu.

Bunica m-a întrebat iar dacă eu îi pun de mâncare soțului când vine acasă, că bănuia ea că sărmanul trebuie să își ia singur din frigider! Și m-a certat din nou că umblu nerujată. Iar ca răspuns, i-am zis (ca de fiecare dată când își amintește să-mi spună despre soția-model) că sunt curioasă cine întreabă ce-mi face de mâncare el. Și cine întreabă, în general, bărbații ceva legat de responsabilitățile lor, căci judecând după aparențe, zici că ei au primit doar drepturi la împărțirea lucrurilor pe pământ.

Și după toate aceste aventuri avute de Paști, cu iepurașul, cu copiii, am fost la muzeu, la zoo, a fost un action toată vacanța, ne-am distrat copios și am petrecut mult timp împreună, seara, îl întreb pe fiul meu:
-Iubitule, ne întoarcem la București. Mai știi cum a fost aventura cu canalul înfundat, masa de Paști, iepurașul, prăjiturile, copiii, lupul de la muzeu și tigrul de la zoo?
-Daaa. zice el.
-Și ce ți-a plăcut cel mai mult ție?
-Orezul cu lapte.