Crezi că viața unui bărbat e mai ușoară decât a unei femei?

Crezi că viața unui bărbat e mai ușoară decât a unei femei miruna ioani.jpg

-Crezi că viața unui bărbat e mai ușoară decât a unei femei? l-am întrebat pe o bancă, la soare, în acel parc bucureștean în care am făcut poza aia în care suntem tineri, pe frigider. Nu aveam telefoane, nu aveam pacienți, aveam doar o mână într-alta și eu, o ureche pe umărul lui. Cam ca atunci.

-Daaa, normal! Nici nu se compară, a pușcat răspunsul din gura soțului meu.

-Deci e mai bine să fii bărbat, sau cum?


Cred că femeile se maturizează brusc atunci când fac primul copil. Oricât s-ar spune că noi creștem mai repede decât ei, oricât de adevărat ar fi că le scuipam semințe-n cap în liceu, că am intrat la pubertate înaintea lor, că glumele colegilor de generație ni se păreau de 2 lei, oricât ar fi de adevărat că fetițele vorbesc mai repede decât băiețeii, că ele fac diverse lucruri mai devreme decât ei, oricât ar încerca natura să ne pregătească pentru viață, nu suntem nici noi mama maturizării pe pământ.

Înainte să avem primul copil, dormeam și noi până când somnul ne era de ajuns dimineața. Dacă ne era foame, mâncam, dacă nu ne era, mai dormeam. Dacă voiam o porție de cartofi prăjiți în mult ulei refolosit de la restaurant, ne luam porția aia de cartofi prăjiți. Dacă ne plăcea mult o pereche de pantofi, făceam foamea pentru ea. Eu în viața mea, nu, nici în liceu, n-am cerut voie să plec de acasă. Acum însă e diferit, trebuie să-l întreb pe domnul soț dacă ajunge la timp ca eu să stabilesc ceva cu prietena mea. Sau să aranjez cinci planete și trei bunici, să pot participa la o conferință, nu să-mi caut mărgele la mall. Nu că mi-ar fi trecut gustul pentru mărgele, dar pur și simplu unele eforturi nu mai merită să le faci.

Nu mă plâng de aceste lucruri, mă refer însă la alegerile pe care le facem în cadrul acestei maturizări.

Acum un an am renunțat la seriale. Ok, mai puțin la Grey, pentru că eram la zi și nu mai există sezoane cu care să-mi pierd nopțile, cum ar veni. A fost o decizie matură. Ca și când nu te-ai mai apuca de un castron de alune, din care știi cât de greu e să te oprești. Pentru că somnul e mai important decât orice cultură serialistică a zilelor noastre. Am supraviețuit bine-merci.

Nu mă mai culc după ora 12 decât în situații excepționale. Asta a devenit pentru mine la fel de important ca spălatul pe dinți. Nesomnul îmi ia mințile, iar fără ele chiar nu mă descurc. Nu mai merită pentru mine să stau până târziu, când știu dimineața cât îmi va fi de greu.

Răbdarea pentru cerințe stupide, pe care am crescut-o ca pe un mușchi pe care nici nu știai că îl ai. Aici sunt, în general, cerințe ale băiețelului meu, care uneori nu au sens pentru mine. De cele mai multe ori. Să punem bebelușul pe scaunul de bebeluș și pe Tudor pe scaunul de adult. Să aibă și bebelușul castron și lingură și ou în castron. Deși toată lumea știe că păpușile-bebeluș nu mănâncă din castron cu lingurița, nu au dinți și nici stomac. Dar ăsta era jocul, m-am conformat, ba bărbatu-meu uneori ar jura că a început să-mi și facă plăcere. Răbdarea asta e de pe vremea când orice se întâmpla, trebuia să se întâmple cu mami. Și toate mamile din lumea asta au trecut prin așa ceva și s-au conformat cerințelor, cu limite, normal, ca să evite un scandal. Asta nu înseamnă că ne-am lăsat duse de copil cu fluiericea, nu aș vrea să înțelegeți așa ceva. Însă liniștea are câteodată un preț și mamile despre care vorbeam înțeleg și preferă să-l plătească decât să declanșeze un circ. Pe ideea de iubire necondiționată, rolul nostru nu e să înțelegem, ci să iubim. Nu permitem degete în priză, evident, dar putem permite multe lucruri, atâta vreme cât nu le permitem pe toate și nu devenim o cârpă de șters pe jos. Copiii noștri au nevoie de mame, nu de cârpe, cred că ne e clar.

Nu mai stau pe facebook ”să mă relaxez”, când știu că am trei deadline-uri depășite și 5 mail-uri care așteaptă răspuns. Pur și simplu, mă iau cu ele de coarne, rezolv ce am de făcut. Și când nu pot face asta, accept și nu mă mai frustrez. Copilul nu are nicio vină că eu nu-mi știu organiza prioritățile.

Mă străduiesc să gătesc sănătos și să cumpăr cât mai puțin procesat. Mă sperie aditivii, gelatina, zahărul în porții prea mari. Pur și simplu nu mă mai pot comporta de parcă acești bau-bau-uri nu ar exista. Pe bune, nu mai am 12 ani.

Când plecăm undeva, iau haine și subțiri și groase, un schimb neapărat în mașină cu noi. Iau apă și măcar niște șervețele, dacă nu și ceva de ronțăit. Nu că ne-ar trebui, ci pentru că e bine să ai. Pentru asta, e important să ai imaginație sau experiență. Sau, pe amândouă, ideal. Ca să faci scenarii de Star Trek sau de Tarantino. Când ai copii, se poate lăsa cu chestii pe pereți. Face parte din management-ul familiei, pentru care uneori simt că aș merita un stadion cu numele meu.

Am fixuri legate de siguranța copilului. De exemplu, m-aș fi putut certa o oră (dacă soțul nu ceda), că regula e că pe trecerea de pietoni nu alergăm. Nu vrem să ne împiedicăm și să cădem, pentru că mașinile văd mult mai ușor un omuleț în picioare decât unul lat, pe șosea. Am fixuri legate de spălatul pe mâini și scaunul de mașină și purtat cască pe cap și statul la soare. Nu mi se pare nimic distractiv când un bebeluș e încă la ora 12 pe plajă, ba aș milita pentru o lege împotriva unui astfel de fapt.

Programul. Copilul doarme de amiaz. Asta e mai ales o problemă în weekend, când – de câteva ori – ne-am purtat noi,  părinții, ca și când asta nu ar fi adevărat. Astfel încât, micuțul a adormit fie în mașină, fie foarte târziu, ceea ce a dat tot restul programului peste cap. Asta a însemnat că ne-am enervat când am ajuns acasă, el s-a trezit și noi aveam chef de-un somn. Păi, nu merge așa, știi? Grow up. Deci, ca să nu ne mai enervăm, ca să dormim toți la amiaz, am asimilat adevărul conform căruia adulții suntem noi, programul e al lui și nu putem fi toți niște copii.

Banii. Să mănânci în oraș mi se pare atât de scump! Ori e foarte ieftin să gătești acasă? Cred că cel mai mare lux al românilor e ieșitul în oraș. Dacă aș avea o casă mai mare de 50 metri pătrați, aș face mese cu prietenii la mine săptămânal. Pentru că prietenii mei nu-s niște pretențioși, știu singuri unde-s cănile-n dulap, unde ținem frigiderul și la ce-l folosim. Plus că e mult mai ușor să alergi după copii la tine în sufragerie decât la restaurant. Ca să nu mai spun că mâncăm 3 familii cu banii pe care doi oameni i-ar fi lăsat în oraș.

Și-apoi mai sunt toate celelalte părți ale maturizării cu care urmează să fac pace până voi împlini 190 de ani. Că nu mai pot stinge lumina când vreau, că totul costă și nu plătește altul pentru noi, că și timpul trebuie bugetat, că mâncarea se pregătește nu numai se servește, că vacanțele se plănuiesc, cumpărăturile sunt aduse de curier, oasele îmbătrânesc, ridurile nu-s din povești, noroc că dinții îi păstrezi. Că bărbatul trebuie lăudat când mai bagă și el o dată  la spălat, nu certat că de ce nu se deranjează în toate celelalte dăți. Că el se poate culca atunci când îi e somn, că se poate uita la filme și duce la cumpărături. Că poate mânca două porții de cartofi prăjiți fără să i se pună pe fund. Că are vreme de facebook sau de ce mai face el pe telefon, că răbdarea lui e un mușchi mult mai puțin antrenat și că nu îți datorează nimic, de fapt. Când vom accepta că să te superi pe bărbat pentru toate astea e ca și când te-ai supăra pe ploaie că udă sau pe soare că arde, vom fi egale cu adevărat. Vom fi libere, mature și înțelepte. Ceva mai fericite, să știți.

-Când eram mic, mama prietenului meu cel mai bun îl punea să dea cu aspiratorul și să spele vase. Îi spuneam că mi se pare exploatat. Pe mine nu mă punea să fac nimic, îmi zice el în continuarea din parc, iar eu mă gândesc că mama prietenului merită cel puțin un stadion cu numele ei.

-Dar nici eu nu făceam nimic acasă la mama mea!

-Păi da, de aici șocul când te-ai apucat.


Uitați-vă la ceas. Mai am mult până la 190 de ani?


-Iar dacă e să fim obiectivi, uită-te și tu, viața mea chiar e mult mai ușoară decât a ta, mi-a zis el și și-a lipit o ureche de capul meu.

Vorbea serios.

Semn că s-a maturizat si el.

Și, uite-așa, prin câteva cuvinte spuse de un bărbat pe o bancă dintr-un parc, viața unei femei a devenit mai ușoară un pic. Și nici n-a trebuit să dea cu aspiratorul sau să spele vreun vas.

Image by pixel2013 from Pixabay

Articolul anterior

De ce nu îmi adorm copilul spunându-i povești

Articolul următor

Fiecare femeie se străduiește în felul ei

11 Comentarii

  1. Iulia D.

    Știu că ai zis că publicarea ei se amână pentru un alt proiect mega important și nu vreau să răsucesc în rană cuțitul, dar abia aștept cartea aia! Cred că s-ar putea studia și la școală! Stai bine la capitolul povestire în povestire, gramatica e Zeiss, ba reușești să pregătești și omul pentru viață!
    Articolul ăsta intră în top 10 ale tale (nu ca m-aș putea hotărî ușor pe care altul îl detronează)!

    9+
    • E un proiect care o sa iti placa mult mai mult! Si nu sucesti nimic in rana, ba chiar e flatant ce ai scris ❤️❤️❤️

      4+
  2. Denisa

    Mi-a placut mult articolul, este util, haios si empatic.
    Astept si eu cartea cu nerabdare.

    2+
  3. Violeta

    Are dreptate omul….. Fa o balanta cu pro si contra…. Concluzia e mereu aceeasi.
    O duc mai bine ei decat noi… Oricum o intorci…
    Apropo: stabileste si tu 200 macar (imi plac sumele rotunde) 😁.

    2+
  4. Jual

    Stai sa vezi cum o sa te simti pe repede inainte atunci cind o sa ajunga copiii sa-ti scuipe seminte in cap (figura de stil, n-o lua literal). O sa ai senzatia ca 190 sau 200 sau 254 se apropie mult mai repede decit ai sperat sau ai avut timp sa te obisnuiesti cu ideea. In Franta e un proverb “Copii mici – griji mici, copii mari – griji mari”. Nu sint neaparat mai mari, dar sint altfel. Partea buna e ca atunci cind ajung odraslele la adolescenta ne aducem aminte de propria adolescenta, de felul in care au reactionat parintii nostri, de ce vrem sa imitam de la ei sau nu, pe cind de la bebeluseala nu avem suveniruri, trebuie sa ne bazam pe feeling, pe bunici, pe carti, etc.

    1+
  5. Andreea

    Frumos, dar ma opun concluziei: “Când vom accepta că să te superi pe bărbat pentru toate astea e ca și când te-ai supăra pe ploaie că udă sau pe soare că arde, vom fi egale cu adevărat.”. Egale vom fi, cred eu, cand timpul nostru liber va veni la fel de natural ca soarele, si cand datul lui cu aspiratorul si curatenia in baie vor veni la fel de natural ca ploaia. Mai avem de inchis ceva distanta si nu foarte mica.

    5+
  6. Diana Preda

    De acord cu Andreea. Concluzia personala că viața lui e mai ușoară nu m-ar face să mă simt mai bine. Pentru că știu că eu îi fac viața mai ușoară făcându-mi-o pe a mea mai grea, luând de la el taskuri, griji, dând mai mult timp. O balanță în echilibru ar fi de preferat oricând, dar e oh, asa departe.

    3+

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 167 queries in 0.597 s