Cățeii pe care îi porți cu tine și lecția despre orgoliu care nu te apără de nimic

Cățeii pe care îi porți cu tine și lecția despre orgoliu care nu te apără de nimic miruna ioani

M-am despărțit de primul băiat pe care l-am iubit mai așezat, un pic matur și un pic mai serios decât pe cel de la 15 ani, din cauză că era foarte orgolios. Orgoliul nu face casă bună cu mine, mi-am spus. Aveam douăzeci și foarte puțini ani și am plecat plângând dintr-o relație care m-a învățat că iubirea nu e totul între doi oameni. Ce lecție prețioasă, ce frumos mi-a predat-o viața și ce tip extraordinar am ales să mă învețe asta! Într-un fel, îi voi fi veșnic recunoscătoare că nu a fost un nemernic niciun minut. El a fost … doar el. Mi-a dat drumul în lume mai bogată, mai aproape de a ști ce și cine e potrivit pentru mine. Ar fi putut să-mi dea drumul în lume făcută bucăți, ar fi putut dura ani până să mă lipesc la loc, dacă aș fi reușit vreodată.

Orgoliul a fost cel mai mare păcat al lui și momentul în care l-am iertat pentru asta, eu m-am eliberat. De durerea de a fi pierdut ceva ce nu era oricum bun pentru mine. El e bun pentru altcineva, pentru copiii lui cu o altă femeie, iar eu sunt bună pentru bărbatul meu și pentru copiii noștri împreună, singurii copii pe care mi i-am imaginat vreodată cu un băiat.

Însă, vedeți cum e viața, cu ochii de mai târziu, cu mintea mai coaptă puțin și obiectivitatea cu care îmi permit acum să mă privesc în oglindă, îmi dau seama că păcatul orgoliului nu era numai la el. Pentru că suntem atrași de însușiri pe care le cunoaștem, pe care inițial le apreciem la celălalt. Îmi spuneam, ce tip hotărât! Ăsta nu e nasture de pijama, ăsta știe ce vrea! Doar că, în timp, știutul ăsta ce vrea s-a transformat în încăpățânare, în a ține cu dinții de trecut, a nu căsca ochii la prezent, în a refuza orice altceva ar fi putut să fie bun.

Ieri stăteam la masă cu cineva care mi-a pus picătura finală din paharul acestei lecții despre orgoliu, pe care mi-a luat treijde ani să o înțeleg. Eu n-am orgolii din astea, mi-a zis. Observ și apreciez, am răspuns. Tocmai pentru că eu am.

Nu când sunt eu vinovată, nu. Știu foarte bine să îmi asum greșelile, să îmi recunosc vina și să plătesc ce am stricat. Nu sunt genul care sparge un pahar în magazin și îl asunde pe raft, nu am plecat niciodată fără spun că am pățit/făcut ceva. Nu mă simt ca un copil pedepsit când greșesc, nu îmi e frică de consecințe și știu, poate și din prisma profesiei mele, că o greșeală cu cât e recunoscută mai repede și reparată, cu atât mai bine iese treaba pentru toți. Să speri că n-o să se prindă nimeni că ai fost tu e cea mai sigură cale spre eșec și o reputație proastă.

De asta, ajung la următorul meu păcat. Mă scot din pepeni și îmi sare tot muștarul când oamenii sunt neasumați. Când oamenii mint cu speranța că tu ești prostul clasei și n-o să te prinzi sau c-o să te prinzi mai târziu. Îmi vine să-mi smulg părul din cap cu oamenii care nu pot purta un dialog, adulții care reacționează fix ca niște copii pedepsiți când greșesc. Iar cu cei care au avut ”lucruri de împărțit cu mine”, când, vorba aia, eu nici măcar fustă scurtă nu purtam, nu am pic de simpatie, compasiune, nimic. Nu mă interesează că îi bătea mama lor când erau mici, că râdeau colegii de ei în clasă, că nu știu să scrie corect, că nu au bani sau că au prea mulți, că poate au acționat din disperare sau că erau nedormiți sau pe stomacul gol. Nu îmi pasă, pur și simplu. Răutatea și prostia gratuite nu le pot suporta. Nu le pot ierta. Am liste negre cu diverse nume de oameni cu care nu mai vreau nimic. Asocieri, mesaje, telefoane, întâlniri. Ignoră existența mea pe pământ, la fel voi face și eu. Doar că, stați să vedeți.

Mama mi-a zis weekend-ul ăsta, despre cineva care ne dezamăgise în egală măsură, căruia eu îi spusesem să uite că exist, că ea nu poate face așa ceva. Că ea nu poate încheia o relație de ani de zile pe o singură greșeală de cândva. Că un om e mai mult decât fapta lui dintr-un moment al zilei.

Am fost un pic dezamăgită, n-o să vă mint. Nu prea înțelegeam cum e asta corect pe pământ. Sincer, m-am simțit ca-n filmele alea în care îți e prezentată copilăria tragică a criminalului principal, de parcă ar trebui să ne fie milă de el, lasă-i pe ăla pe care i-a nenorocit, că pe ei nu îi bătea tata cu cureaua. Nu mi se pare, nu vă supărați.

Dar era un proces, care ieri s-a definit.

”Eu n-am orgolii din astea.”

Da, observ. Și apreciez.

Deși, nu înțeleg pe de-a-ntregul, dar apreciez. Lipsa orgoliului acelui băiat l-ar fi putut ține lângă mine mai multe și mai frumoase zile. Cine știe? Deși eu sunt convinsă că toți pașii m-au purtat spre Horațiul de acum și dintotdeauna, dar știți ce zic?! Orgoliul nu e ceva bun. E o piedică pentru ăla care-l are. Poate ieși ceva bun cu un cățel care te-a mușcat o dată? Habar nu am, dar sunt șanse ca acel cățel să fi înțeles că ești mai puternic decât el dacă nu îți iei jucăriile și pleci. Plus că mai există șansa ca scorul să fie, cumva, în favoarea ta. Și cățelul să scoată cea mai fină blană la înaintare, să se lipească de tine când ți-e frig, să împartă mâncare lui cu tine. Hm, deși cățeii tot căței sunt. Dar cred că merită să încerci.

Dar, oricum, ce am înțeles e că nu merită să duci toți cățeii ăștia mușcăcioși, după tine, prin viață. Chiar dacă îi porți într-o lesă și ți se pare că sunt sub control. Viața nu e despre asta. Poate au și cățeii o parte bună și poate merită să te eliberezi de orgoliul tău ca să o vezi.

Image by Stafford GREEN from Pixabay

Articolul anterior

Discuție între un șofer de Uber și o blondă amețită

Articolul următor

Simt că așa cum mă iubește el nu m-a mai iubit nimeni pe lume

10 Comentarii

  1. Madalina

    ah, ce la fix e articolul asta. si cum potrivesti tu mereu cuvintele 🙂
    orgoliu din asta mare si la mine. si viata intr-adevar nu este despre asta. dar ce greu e cu implementarea 😛

  2. Ana

    Nu am fost niciodată orgolioasă, și nu am reușit să înțeleg de ce sunt unii așa. Nici acum nu înțeleg, doar atât că nu duce la nimic bun într-o relație. Întotdeauna mi-am știut valorile, fără să mă fac simțită față de alții mai grei la cap. Ce vreau să zic e, fetelor trăiți-vă viața fără orgolii, va fi o viață mult mai liniștită.

  3. Eliza

    Buna Miruna!
    Iti multumesc pentru acest articol, mereu reusesti sa atigi ceva in mine.
    Azi vreau sa iti spun ca o parte din mine inca reactioneaza precum un copil pedepsit. Prima mea reactie atunci cand gresesc (sau cand mi se pare ca gresesc) este aproape mereu sa ma ascund pe mine, dar si greseala mea. Si desi inteleg de ce nu e este treaba ta (si nici nu trebuie sa fie) cand cineva face greseli din cauza cresterii primite, vreau sa iti spun ca experienta mea personala din copilarie este cea care a cultivat dorinta asta de a ascunde greseala. Acum ca sunt adult stiu mai bine si trec peste acest prim instinct, nu mereu, dar in majoritatea cazurilor. Eu nu ma simt bine ca am acest instinct cand gresesc, este oribil, adauga la greseala mea, ma simt de parca sunt ultimul om, pentru ca stiu cat de gresit este. Dar instinctul e acolo, pentru ca daca inveti ca ti se da peste bot cand gresesti (cand poate nici nu stii ca ai gresit, afli abia cand primesti palma), inveti destul de repede ca trebuie sa faci ceva ca sa nu fii lovit, iar acel ceva devine repede minciuna, ascunzisul. Ma bucur enorm cand citesc si imi dau seama ca tu ai fost crescuta diferit de mine, ca iti cresti copiii diferit, ca participi la crearea unei lumi mai buna. Iti multumesc!

    • mă simt foarte prost acuma.

      • Eliza

        Din punctul meu de vedere, as zice sa nu te simți prost deloc, ci sa fii recunoscătoare ca părinții tăi au ales diferit. Eu am simțit nevoia să îți zic lucrurile acestea si pentru ca m-am simțit un oic vizată si voiam sa îți zic ca sunt si oameni ca mine care știu ca greșesc cand au instinctul de a minți si atunci cand a-si cere scuze este un fel de “after-thought” pentru ca sunt prea prinși in propria lor rușine, dar care totuși încearcă sa rupă lanțul si sa se schimbe in bine, dar si pentru pentru ca știu ca sunt oameni care citesc aceste comentarii si poate se regăsesc in cuvintele mele. Ne e greu tuturor si mi-aș dori ca toți să știm ca nu suntem singuri, ca putem mai bine, ca e in regulă sa greșim si să învățăm din greșeli. Îmbrățișări!

    • O femeie

      eliza: #metoo.
      Da’ invatam noi sa ne iubim asa, cu hopuri.

  4. Violeta

    Se simte din text cand esti mai “aprinsa”, dar e adevarat, orgoliul nu e o chestie prea buna (desi sunt si exceptii in viata). Oricum, si eu urasc cel mai mult prostia si rautatea gratuite, mai ales cand sint impletite si aruncate la tinta.

    • Vineri dimineața era să mă bată o vecină nervoasă, care mă blocase cu mașina în parcare. Ea pe mine. Dar pur și simplu nu a putut face față vinei sale, să spună un simplu ”mă scuzați” și să accelereze cât de repede poate.

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 139 queries in 0.410 s