Niciun copil nu o să vină să-ți spună: ”Scuze, mamă, sunt sigur că faceți ceva important, dar mă simt singur și am nevoie de atenție”

Ahahaha

Niciun copil nu o să îți spună asta, ci o să facă o prostie și o să primească ce avea nevoie atunci.

Acestea sunt parte dintre lucrurile cu care am rămas după conferința cu Larry Cohen de sâmbătă. Am luat câteva notițe, mult mai multe mi s-au lipit de creier decât de telefon.

Cartea preferată a lui Tudor zilele astea are o porțiune în care un copil cere ajutorul de la diverși adulți când își pierde jucăria, dar nimeni nu îl ajută să o caute. Toți îi răspund ”nu acum, că sunt ocupat, du-te la mama”. Mama îl trimite la soră, sora îl trimite la frate. În josul paginii, cu litere italice, scrie următoarea întrebare pe care să i-o adresezi copilului tău: Ție ți se întâmplă să rogi ceva adulții și ei să spună că sunt ocupați sau că n-au timp?

Mi-a fost frică de răspunsul fiului meu la faza asta. Pentru că i se întâmplă micuțului. Mai des decât ar trebui. Ce naiba, mult mai des decât ar merita!!! El chiar e o bucurie de copil, nu merită o mamă ”N-am Timp”! Nicio mamă ”Stai Să Fac Altceva Mai Întâi”. Și, vai, am seri în care sunt ca o legumă. Iar pe el îl distrează așa de mult când spun fix asta ”ca o legumă”. Și îmi pune perfuzie și mă pansează și mă tunde și mă spală pe cap, ba îmi mai și citește cărți, orice joc în care leguma poate fi și legumă și ceva mai mult decât o mobilă pentru fiul ei.

El a zis că nu. Că nu i se întâmplă asta.

Am răsuflat, vă zic sincer, ușurată. Chiar dacă nu e adevărat, dar noi știm că nici nu contează care-i adevărul, ci cum simte copilul meu.

Și aici vreau să vă spun două vorbe despre bunica lui, mama mea. Ea e bunica ”Am Timp”. Ea e bunica ”Tudor Înainte De Toate”. Dacă are ceva pe foc și Tudor strigă ”Mama Bu!”, Mama Bu oprește focul, trage oala și se duce. Dacă peste 2 minute, ea amestecă în oală din nou și el strigă același lucru încă o dată, ea trage iar oala de pe foc, stinge ochiul și se prezintă la apel. Și nu o face oftând, pufnind, tunând și fulgerând. E ca un actor care trece imediat de la oală la nepot, no hard feelings. Adevărul e că oalei nici nu-i datorează nimic. Și face trecerea cu bucurie, cu dăruire, cu disponibilitate, cu tot sufletul, cum ar veni. De asta, Mama Bu e prima pe lista lui de orice și oricine:

-Tudor, pe cine vrei să chemi la ziua ta?
-Pe Mama Bu.

-Tudor, cu cine îți împarți înghețata?
-Mama Bu.

Mă uit la ea să învăț să ascult, să mă uimesc de fiecare lucru, să mă bucur de orice cârlionț care dansează pe frunte. Uneori mă gândesc inclusiv ”ce ar zice mama?” și mai găsesc câte o bucurie prin jur.

Larry Cohen a început cu un exercițiu de conectare/deconectare, ca noi să vedem cum se simte deconectarea când tu vrei să fii conectat. Pe mine asta m-a trimis direct cu gândul la acele momente când porți o conversație cu cineva, spui o poveste importantă pentru tine și celălalt -poate fi soțul, mama, sora, prietena- se uită în telefon. ”cât o fi ceasul?” ”ce plictisitor” ”ce-o mai fi apărut pe facebook?” ”ia să văd, sigur găsesc ceva mai important.”

Te simți ca un căcat. Precis vi s-a întâmplat.

Exact așa e și cu copiii care vor să fie cu noi și noi vrem să fim pe Instagram.

E important e să devenim experți în arta conectării/ deconectării. Prin joc, empatie și emotional understanding. Și întotdeauna să identificăm despre ce e vorba cu adevărat când copilul face ceva ieșit din comun sau ”o prostie” și să adresăm lucrul respectiv. Adică, să hrănim nevoia.

Întrebare: Vii din parc, copilul e flămând, cina nu e gata. El începe să plângă. Ce faci mai întâi?

Îl implici în pregătirea cinei, îi oferi o gustare rapidă, ceva?
Dar în niciun caz nu o să îi spui: ”Ești un copil rău că țipi, așa că nici nu o să îți mai dau de mâncare, pentru că astfel vei înțelege că te recompensez pentru comportamentul urât.”

Ceeee??? Păi, în cazul ăsta, nevoia copilului era foamea. În alte cazuri, nevoia lui e atenția. Statul cu mama. Să fie văzut. Sunt nevoi la fel de valabile ca foamea, somnul, frigul și ar trebui să le tratăm identic. De asta, e atât de important să ne iubim copilul mai mult atunci când pare că ar merita-o mai puțin. Să identificăm ce înseamnă, de fapt, strigătul lui. Niciun copil nu țipă sau nu face o prostie ca să se afle-n treabă. Mereu e un mesaj ascuns.

Dar Larry spune că avem un reflex de a da vina în mod automat. Judecăm o situație și deja știm cine ce a făcut, cine ce merită. Și admite până și el că e greu să oferi iubire cuiva pe care îl crezi vinovat. Și aici a dat un exemplu pentru conflictele dintre frați, când unul îl trage de păr pe altul și ție îți vine să-l tragi de urechi, că nu vrei să-ți tragă nimeni un copil de-ai tăi de păr. Nu, nici măcar ALT copil tot de-ai tăi 🙂

Dar conectarea e mai importantă decât controlul. Iubirea e mai presus de dreptate. Și ne-a arătat un joc în care părintele nu își lua rolul de judecător între frați, ci acela de a empatiza cu amândoi: și cu victima, și cu agresorul. Și făcea asta prin interjecții și limbajul trupului, cu multă empatie și puțin umor. Nu cred că e ușor de practicat, nu îmi imaginez cum e să mă enerveze atât de tare propriul meu copil care face rău tot propriului meu copil. Dar iubirea e mai presus de dreptate. Și copilul-agresor are nevoie poate chiar mai mare să știe că părintele său îl iubește și atunci când încalcă regulile sau ”e rău”.

Iubirea e mai presus de dreptate.

Hrănește nevoia.

Copiii noștri vor doar să fie văzuți.

Image by Bess Hamiti from Pixabay