Pe primul meu iubit pe care l-am prins mințind, nu m-am supărat așa de tare, cât m-am supărat pe mine că l-am crezut înainte să-l prind. Cât să fii de tăntălană, Mirunico? După care versul ăla al Shaniei Twain cu ”shame on you if you fool me once, shame on me if you fool me twice” a devenit hit-ul vieții mele. Atunci am hotărât că păcat mai mare decât să fii prost nu există pe pământ, decât acela să fii prost și femeie în același timp.
Individul rămăsese într-o sâmbătă seara acasă, să se uite la un meci cu fratele și tatăl lui, în loc să fi plecat la țară, la bunici. Minciună pe care am dovedit-o duminică dimineața, la 9, când l-am sunat pe fix. Vorbisem cu frate-său pe mirc cu o seară înainte și puștiul îmi confirmase că tocmai ce s-au uitat toți trei la meci. În sufrageria lor.
M-am simțit foarte rănită și trădată de propriul meu IQ: cum să îți placă de un mincinos atât de prost ca ăsta?
Și așa a început relația mea de ură profundă cu minciuna, cu prefăcătoria. M-am prins rapid că singura ei menire pe lume e să-ți facă rău. Plus că e destul de complicat de trăit cu ea în casă, eforturile să te concentrezi să ții minte adevărul sunt mult mai mici.
De atunci, retrăiam această dezamăgire de câte ori cineva nu se ținea de cuvânt cu bună știință, nu că a fost lovit de o mașină pe trecerea de pietoni. Profii care ne chemau la examen la 8, dar nu ne băgau în sală până la 10. Băieții care spuneau ”mai vorbim” sau ”te sun”, când toată lumea știa că e un cod deloc secret pentru ”adio”. Prietenele care spuneau ”dar nu se vede că te-ai îngrășat”, când blugii tăi nu se mai lăsau încheiați. Replicile de genul, indiferent de context: ”doar nu credeai că am vorbit serios”.
Cuvântul omului, pentru mine, e tot ce are el mai important. De curând, cineva mi-a spus: ”Cum ai crezut că mă apuc de cutare, dacă noi nici măcar nu am semnat un contract?” Mi-ai dat cuvântul tău, am răspuns. Pentru că unii oameni chiar nu vorbesc doar ca să audă altceva în afară de liniște în urechi. Am suferit din cauza naivității mele, din nou. Iar acum, sunt sigură că există un indice al naivității, care e indirect proporțional cu ăla al deșteptăciunii.
Știți, în clinica unde am lucrat în Anglia, erau foarte multe hârtii de semnat. Protocoale pentru orice rahat. Genul de chestii care îți dădeau dureri de cap. Și se tot înmulțeau de la un an la altul. Până când am înțeles că oamenii învață din greșeli și se străduiesc să acopere cât mai mulți idioți, din protocoale. Două exemple și vă las:
John, dentistul de care am mai povestit, de la care am învățat multe lucruri, nu m-a lăsat să-mi fac singură cafeaua la cabinet. Adică m-ai lăsa să fac obturații de canal, dar nu ai încredere în mine să fac o cafea neagră, l-am întrebat râzând. Atunci mi-a povestit că a avut o asistentă pe care urma să o angajeze, care era încă în probe, când tipa a făcut o cafea. S-a accidentat și și-a turnat apă fiartă pe piele în loc de cană și l-a dat pe John al nostru în judecată că nu-i făcuse protecția muncii. Poftim! Cea mai scumpă cafea din viața lui, m-a asigurat. De atunci, ghici ce? Avea John protecția muncii și pentru întrerupătorul de la baie.
Și doi: există o manoperă (mă rog, mai multe), când faci o proteză și ești la etapa de înregistrare a ocluziei, se ramolesc niște șabloane de ceară cu un cuțitaș trecut printr-o flacără de la un arzător Bunsen. Și pentru că mereu pica ceară pe tăvița pe care stătea arzătorul, asistentele puneau ceva hârtie sub arzător, ca să fie mai ușor de curățat. Ei, dintr-o dată, a apărut protocolul să dispară hârtia respectivă și să înlocuim tăvițele cu unele de metal exclusiv. Plus, să nu mai aprindă focul decât medicii, nu asistentele.
Am râs toți medicii și toate asistentele. Până ne-a explicat managera că o tută, colegă de-a noastră de pe undeva, știe Sfântu’ cum, a reușit să dea foc la un cabinet pornind de la o hârtie din asta. Și atunci, normal, la câte hârtii justificative or fi avut săracii de completat pentru pompieri și șefii cei mari, au impus un nou protocol pentru a ne feri de accidente și de idioți. (Era chiar greu să incendiezi un cabinet cu hârtiuța aia, Robinson Crusoe ar fi fost invidios)
Morala mea: ar trebui și noi, din fiecare minciună, să învățăm câte ceva. Să semnăm un contract înțeleg. Dar să nu mai avem încredere în oameni? Ce ne rămâne atunci când ne-am pierdut Cuvântul, ziceți și voi.
foto Pixabay
Mădălina
Si eu is o toanta și am încredere în oameni, mai ales în cei care nu trebuie, în cei care ‘mint frumos’, pana pic iar în capcana, iar sufăr, îmi fac inima bucăți și când îmi șterg lacrimile promit ca o sa rup tot cu încrederea mea în mine și ca nu o sa mai las nimic de la mine, ca ma fac afuresita. .. Și…. si…. Pana când îmi trec nervii și zâmbesc frumos oricui îmi zâmbește și nu îmi pare destul de dubios … Și o iau de la capăt cu toete cele…
Miruna
O lectie iti este predata pana o inveti. M-am prins si eu de asta
Steluta
Da, stiu ce zici! Si eu zic ca un om valoreaza cat cuvantul lui si mi iau tepe des 🙁 cel mai recent in wkdul ce a trecut: am fost la un targ de joburi cu firma si fiind sambata, am stabilit cu o colega ca merg eu de la 10 la 13 si ea ma inlocuieste de la 13 mai departe. Pfff, pai a venit la 13:30 si mi s a decalat tot programul pt sambata. Poate 30 min nu e mult, dar parca stabilisem ceva 😉😅 in fine, cuvantul e ceva neimportant ptr unii.
Miruna
Da, o fi avut vreun accident de masina? Benefit of the doubt :p
Luminita
Mie de multe ori mi-este jena doar gandindu-ma la mincinos. Asta in conditiile in care lui/ei i se rupe. Aiurea, stiu, defect de educatie, probabil. Ma tot gandesc: cum o putea sa minta asa si sa nu aiba nici o problema ulterior? Foarte simplu, se pare. Deh, oameni si oameni…..
Miruna
Cred ca indicele ala al naivitatii nu e totusi o scuza nici pt noi :p
Zina7
Asta ma enerveaza si pe.mine cel mai mult la o persoana: sa promita ceva si apoi sa nu se tina de cuvant. E o chestie ce nu o pot intelege. Cum sa-i promiti cuiva ceva si sa nu te tii de cuvant si numai atat sa nici nu-ti pese. Eu nu as mai putea dormi nu o noapte ci 1 an.
Miruna
Tu nu prea dormi oricum 🤗
Denisa
Asta cu protocoalele chiar mi-a dat si mie de cap pana am priceput motivele acestora.
De ex nu pot primii copiii in gradinita cu fular la gat ( a fost un caz , un copil s-a spanzurat accidental de cuier), ei au un ” cache cou”, un tub de material care se pune in locul fularului.
Te inteleg atat de bine cand iti descrii dezamagirea fata de neseriosi si mincinosi,dar
esti prea severa cu tine, tu nu esti proasta deloc .
Pe mine ma mai ajuta intrebarea aia natanga care se punea la sfarsitul fiecarei lectii la limba romana” Ce am inteles noi de aici?”, la care adaug” Ce as putea face data viitoare sa am rezultatul pe care il vreau?”.
Toate cele bune!
Miruna
Da, corect. Doar ca, intre iubitul mincinos si tipa cu contractul, a mai mult de un deceniu. Ceea ce creste indicele ala al meu de naivitate, zici ca nu am invatat nimic.
Alina I.
Eu nu am incredere deplina decât in mama. Atat. Oricine altcineva beneficiaza de “prezumtia de nevinovatie”, dar sunt tot timpul in garda. Adica…daca trebuie sa ma bazez pe altcineva sa faca ceva, am si un back-up, pentru orice eventualitate 😉- sta cand e vorba de contracte sau probleme care tin de munca. In relatii personale, hmm…ochiul de soacra nu se inchide niciodata 😂😂😂
Miruna
Uf, mi se pare trist sa traiesti asa. Parca esti in alerta tot timpul.
Dar ce bine ca o ai pe mama ta!
Cris
Eu sunt la extrema cealaltă: un coleg de muncă/ superior ierarhic mă uimește tot mai tare cu capacitatea lui (normală, până la urmă…sau?) de a-și respecta cuvântul dat, legat de chestii de muncă și de principii și viață, în general. Hmm, sper să țină, că e plăcută senzația 🙂
Miruna
Cool. E trist când ajunge să ne uimească treaba asta.
Simona
Am o prietena care sta in Franta, langa ceva fabrica de produse cosmetice. Toate produsele cu defecte de ambalaj se vand la saci. In sacii respectivi sunt produse de la branduri ieftine pana la cele extrem de scumpe.
Zilele trecute i-am povestit cosmeticenei mele ca am o sursa de unde isi poate cumpara produse originale, la un sfert din pretul din mall. I-am explicat frumos ca nu sunt furate, nu sunt expirate si nu se pot testa. Nimeni nu mai poate vinde un ruj drept nou, daca tu te-ai uns pe buze cu el. 😀
Si stabilesc o intalnire intre cosmeticiana si prietena mea:
Cosmeticiana, in apartamentul prietenei mele, in timp ce se uita la produse, stramband din nas: “Auzi, da’ sigur produsele astea nu sunt furate?”
Prietena: “Nu, nu sunt furate. Nu ti-a povestit Simona despre ele?”
C: “Nu am discutat cu ea despre asta” (si acum imi creste tensiunea cand imi amintesc). Da’ atunci sunt expirate?
P: Nu sunt nici expirate. 🙂
C: Da’ sigur nu sunt furate? Ca eu din principiu nu cumpar produse furate…
P: Nu, ti-am mai spus, nu sunt furate si nici expirate.
C: Atunci sigur sunt folosite…
P: Nu sunt folosite…
In tot timpul asta, “scumpa mea cosmeticiana” s-a repezit la a testa vreo 3-4 produse destul de scumpe, nu a cumparat nimic si mi-a facut si prietena hoata si mincinoasa, de 2 ori, in propria ei casa… :l
Si acum am dileme serioase cum reusesc sa ma fraiereasca oamenii asa de usor, iar eu nu-mi dau seama niciodata ca au mai multe fete si ma regasesc extrem de des in astfel de situatii penibile, care ma lasa speechless… :l
Eliza
Buna Miruna! Îmi place mult cand ai postări ca aceasta. Ma invită la reflecție si îmi stimulează mintea.
Câteodată ne face bine sa fim supărați pe diverse, ne ajută sa ne curățăm. Si după ce ne curățăm, există posibilitatea de a vedea lucrurile mai clar. Oamenii care nu se țin de promisiuni, nu o fac în ciuda noastră, o fac pentru ca atât pot ei. Știu ca e dureros când tu prezinți lumii cea mai bună versiune a ta si ți se pare ca ei nici nu văd asta, sau mai rău, ca văd, dar nu le pasă. Ți-as propune ca pentru un timp să îți imaginezi o poveste pentru fiecare om care te dezamăgește. O vei face pentru tine, ca sa cultivi compasiune, nu ca sa le găsești lor scuze. Nu va fi ușor, dar e posibil sa fii mai împăcată cu tine dacă pleci de la ideea ca și ei încearcă sa prezinte lumii cea mai bună versiune a lor, ca și ei fac tot ce pot, dar “totul” lor nu este întotdeauna egal cu “totul” nostru. Te îmbrățișez cu drag!
ariadna
Parintele Paisie Olaru (1897-1990) de la Manastirea Sihastria (jud. Neamt) spunea asa:
“Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul.
Ca omul se schimbă.
Azi îţi dă şi mâine îţi cere, azi te laudă şi mâine te ocăreşte.
Ci să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată.”
Deci sa nu ne facem prea multe iluzii, oamenii sunt foarte schimbatori, usor influentabili etc. si pot trece usor de la o extrema la alta.
N-am asteptari mari de la nimeni, dar nici nu sunt stresata sau permanent suspicioasa. Incerc sa ma descurc, sa am backup – asa cum zicea cineva si mai sus.
Singurii de la care am niste asteptări, totusi, sunt cei pe care-i iubesc cel mai mult in lumea asta, cei langa care traiesc zi de zi: sotul si fetita.
o femeie
Sa vezi ce incredere am eu in angajator si ce ma duce cu vorba despre marire, salariu intarziat. De ani.
Bagai cv in alta parte.
In rest, unele lucruri ma fac ca nu le aud/pricep. Fac pe naiva, proasta, blonda, ziceti ce vreti, pur si simplu nu duc prea mult. Sunt constienta ca nici eu nu tin minte multe, si sa fie invers din cauza mea, asa ca tolerez.
Selma
Ca tot povestesti de UK, mie cel mai ciudat mi s-a parut cand am avut de facut niste hartii la notar (nu retin contextul). Notarul ne-a pus sa ‘juram’ ca ce este in hartii este purul adevar si apoi a semnat si el. Am ramas masca… Chiar l-am intrebat daca nu mai are nevoie si de altceva.
Increderea in oameni are parca mai mult sens aici. Nu o zic cu rautate, ci doar comparand experientele personale din Ro si Uk.