Oamenii ar trebui să fie ca portbagajul unei mașini

Văd zilnic o grămadă de oameni prea munciți, prea obosiți, foarte alergați. Epuizați. Oameni care mereu fac alegeri nu neapărat pentru că VOR, ci pentru că VOR SĂ evite un efort suplimentar sau un dezastru, după caz.

”Iau toate plasele din mașină, să nu mai fac un drum.”

”Hai că încape, mai îndeasă acolo în colț, urcă-te pe ea și trage fermoarul.”

”Mai tragem până vineri, da-n weekend plecăm!”

”Mănânc și asta, că e păcat s-o aruncăm.”

”O duc mâine la mecanic. Doar trăncane de 2 săptămâni, nu s-o rupe fix acum.”

”Iau un nurofen și mai trece o noapte, măseaua asta oricum mă bâzâie de 3 luni.”

Unii au două job-uri, aleg să nu doarmă ca să facă bani. Am văzut oameni care parcă au două creiere și șapte mâini. Sunt capabili să poarte o conversație, în timp ce răspund la telefon și așteaptă să execute laptop-ul un enter sau ceva. Cunosc oameni care nu pot sta într-o discuție fără să-și dea telefonul pe mut. Mame care fac târguri și schimbă orele lor de somn cu mici plăceri pentru care nu ar trebui să plătești. De exemplu, un duș. Bunici care se joacă c-un nepot, în timp ce pe aragaz se fac două ciorbe și ceva coace în cuptor.

Parcă am încetat să trăim la limită și am început să tragem de noi dincolo de ea.

Portbagajul mașinii noastre se închide de la un buton. Apeși pe ăla, ușa porbagajului coboară încet, iar când ajunge jos se formează ca un vid automat. Țoc. S-a închis. Așa își explică soțul meu fenomenul, mie îmi place să spun că ușa se pupă cu mașina ca doi îndrăgostiți.
Dacă portbagajul e prea plin, apeși pe buton, ușa se apropie, dar nu face țoc. Ce tupeu! Păi să nu înghesuim noi niște cozonaci puțin? Să nu înfundăm niște ciorbe, niște borcane, o valiză și trei plase cu papuci? Doamne, de fiecare dată când mergem la Sibiu sau ne întoarcem la București, mă întreb cum de avem așa o mașină mică, fiindcă asta e singura explicație normală la cap pentru bagajul unei singure familii de doi adulți și un copil mic.
Doar că n-are rost să insiști, ușa nu se închide și punct. Ceartă-te cu sistemul, dacă vrei.

În Anglia am cunoscut un dentist care avea o regulă de aur: nu lucra sâmbătă. El în weekend călărea, se juca cu copilul, stătea cu nevasta. Orice, numai nu lucra. Mi-a zis, de o să-l țin minte toată viața, ca oricât ai fi de începător sau de sărac, bani o să mai faci, experiență o să capeți, dar timpul nu ți-l mai dă nimeni înapoi.

Eram în mall, când bona fiului meu mi-a confirmat că o să vină la noi (e o tipă extraordinară, așa că am curtat-o ca un cavaler). Îmi spusese că prăjește un pește cu soțul ei, iar mie-mi venea să sărbătoresc, așa că am luat un vin alb cu niște bomboane ”merci” și am sunat-o înapoi. Voiam să trec pe la ei, doar să coboare în fața blocului un pic. Era târziu și voiam să-i fac o bucurie, nu o vizită 😛
Nu mi-a răspuns la telefon, așa că i-am scris: “Sunt în mall-ul de lângă tine, am o surpriză, vreau doar să ți-o las.”
Mi-a răspuns a doua zi cerându-și scuze: “Mă jucam cu nepoțica mea pe Skype și nu am vrut să întrerup. Să nu te superi, te rog.”

Ca să îi poți respecta pe alții, trebuie să te respecți pe tine mai întâi

Să mă supăr?! Cum așa! Mi-a plăcut enorm răspunsul ei. Astea sunt limitele sănătoase. Prioritățile pe care noi le setăm. Sistemul pe care noi îl creăm. Doar că viața se întâmplă în asemenea hal, încât te trezești ca tragi de tine. Mai îndeși o pâine în pungă și te rogi să nu se rupă până ajungi acasă cu ea. Mai stai o oră trează, că mai bine termini ce ai de făcut decât să dormi mai mult. Ignori apelul soțului, pe el îl suni înapoi când ai tu timp. Și, cine mai are timp în ziua de astăzi? Mai stai o seară peste program, numai să treci de deadline. Mai trimiți o dată copilul la bunici, cât să dai cu aspiratorul peste tot. Mai iei o valiză de-o toartă, că doar ai atâtea degete la mâini.

Până într-o zi.

Când plasa se rupe, alarma nu cântă, frigiderul se strică, soțul sună pe altcineva. Te lăsă ficații, te apucă nervii, curățenia te strânge de gât și greutățile te taie în carne vie.

E ciudat să te impresioneze portbagajul tău. Abia când el nu s-a închis și noi am fost nevoiți să redistribuim bagajele prin alte părți, am înțeles. Ne putem reorganiza ca să respectăm aceste limite de bun simț. Ne putem aranja viața și lucrurile, în așa fel încât să încapă toate într-o zi. Putem oferi celor apropiați locul pe care îl merită în programul nostru de zi cu zi. Degeaba știm că îi iubim, dacă nu le putem răspunde 2 secunde să vedem dacă au pățit ceva. Poate au făcut pană și au rămas de izbeliște pe undeva. Poate sună de la vreun spital. Sau poate au o veste bună pe care suntem primii cărora vor să le-o dea.

Știți, de fapt, e chestie de nuanță, dacă ne gândim. Să nu simt că nu-mi încap lucrurile în portbagaj, ci că e nevoie să le așez în alt fel. Să nu simt că sunt o leneșă că nu vreau sâmbăta să muncesc, ci că respect corpul meu și odihna sa. Să nu simt că refuz ceva sau întrerup pe cineva, ci că-i ofer prioritate nepoatei mele de pe Skype, copilului meu, soțului meu sau cui este cel mai important.
Poate să se prăbușască internetul, io-n weekend nu mai scriu email. Poate să fie regina Angliei, soțului meu nu-i dau ocupat. Pot să transport sfintele moaște, că portbagajul meu n-o să se închidă dacă-s prea mari. Și nu te poți supăra din cauza asta pe el.

Așa că fiți și dumneavoastră portbagaje. Nu riscați nimic, aveți doar de câștigat. Nu așteptați să știe altul ce e prea mult pentru voi. Care plasă e în plus sau din cauza cărei valize nu mai face ”țoc”. Când nu mai puteți, când vă vine greu să spuneți ”stop”, fiți așa cum v-am zis. Fără teamă. Nimeni nu se poate supăra pe portbagajul unei mașini.

foto Pixabay