Când ai început să te porți urât cu el?

când ai început să te porți urât cu el miruna ioani

Tocmai i-ai răspuns cu ochii în telefon. El ți-a cerut jucăria de sus, tu i-ai zis să vină la masă. El te-a chemat pe covor, tu l-ai trimis să se spele pe mâini. Îi vorbești de parcă îl cerți. Ieri îi vegheai somnul când era bebe mic, azi-dimineață îi făceai poze și le trimiteai tuturor prietenelor cu copii, iar seara deja te răstești. E drept că ai mai citit două cărți între timp, dar și alea pe sărite, că doar n-o să-ți spună altul cum să crești copilul tău.

Să-i dai instrucțiuni și ordine pentru executare. Să fie totul o negociere între voi. Ca să nu spun, o amenințare. Să folosești mult tonul ăla pe care nu ți-l exersezi niciodată la birou. Arătătorul ridicat în aer. Când ai început să știi tot ce o să i se-ntâmple rău. Ce mâncare n-o să-i placă și să nu-l mai lași să guste măcar.

Văd zilnic părinți transformați în jurul meu. Oameni cocoșați de plase, de gânduri, de cearcăne pe care nu cred că le merită nici ei. Oameni pe care copiii parcă-i deranjează, căci sunt ocupați în mintea lor. Să scrie listele de cumpărături, să-și amintească ce au uitat la birou, să nu uite să intre pe la Mega, că altfel nici apă nu beau.

Adevărul e că părinții se străduiesc să găsească soluții bune pentru copiii lor. Bone blânde, grădinițe dedicate, școli de unde să nu plece cu nimic. Dar părinții mai au o viață și pe lângă toate astea, sunt ca niște acrobați la circ, care trebuie să jongleze cu toate în același timp. Asta e viața de părinte, pentru care nimeni nu te-a pregătit.

Știu, că și mie îmi e greu de mai multe ori decât îmi place să recunosc. Știu, pentru că și eu am uneori filme paralele în capul meu, răspund automat, fac lucruri cu mâinile și cu capul sunt în alt loc. Însă, tot mai des mă gândesc că el n-are nicio vină. Despre copil vorbesc.
El nu-și dorește decât un singur lucru cel mai mult: timpul meu. Atenția mea. Atât.
Mă copleșește puterea lui de a ierta, de a nu o lua personal. Mă șochează monstrul în care m-aș putea transforma. Dar nu mă las. Nu ne lăsăm, da?

Închid ochii și zic după ce-mi șoptește inima: Vreau ca băiatul meu să fie persoana cu care mă port cel mai frumos de pe pământ.

foto unsplash

Articolul anterior

Are rost să-ți cumperi pompă de sân înainte să naști? (p)

Articolul următor

Ziua în care Tudor a zis “heciumpeci” și mi-a închis gura când îl băteam la cap

34 Comentarii

  1. Adina Maria

    Foarte adevărat!

    2+
  2. Bibi

    Când s-a născut sora-sa și ea m-a pedepsit mai aspru decât am putut duce. Când sunt atât de depășită și de obosita ca nici nu mai pot sa ma străduiesc vreun pic… Greu. Un munte de vina de dus în spate cu toate celelalte…

    5+
    • Te cred. Adesea ma gandesc ca, daca gasesc puterea sa vorbesc amabil cu tanti de la Mega, pot face asta si cu baiatul meu.
      Hugs!

      4+
      • Bibi

        Eu ii vorbesc amabil 95%din timp. Fac eforturi de îți spun sincer ca nu am crezut vreodată ca sunt capabila de atâta răbdare. Dar uneori nu ajunge, ma depășește. E de o încăpățânare rara. 4 ani nu e vârstă mea preferata…

        2+
        • Bibi

          Ceilalți 5%sunt țipăt. Nu ii vorbesc urat, chiar dacă uneori îmi vine.

          1+
          • Nici nu te-as fi crezut daca ai fi zis ca ii vorbesti perfect bland 100% din timp. Te-as fi intrebat de unde-ti iei pastilele. :)) pentru ca 100% nu e din realitate, desi te simt obosita, epuizata, dar nu resemnata, ci luptatoare. Asa ar fi trebui sa fie o mama careia ii pasa.
            Cred ca uneori suntem prea dure cu noi insene.

            2+
  3. Gabriela

    Nu ne lăsăm!
    “Vreau ca băiatul meu să fie persoana cu care mă port cel mai frumos de pe pământ.” Să-mi intre bine în cap!

    7+
  4. dia

    Chiar citeam ca între 1-2 ani copiii sunt pentru prima data loviți de părinți( de cei care uși lovesc copiii), cu peak-ul pe la 2 ani… vai… eu încerc sa am și mai multă grija de mine acum, sa pot avea răbdare infinita cu el.. și pana acum mi-a ieșit… nu mi-a fost ușor dar unul din lucrurile de care sunt cel mai mândra in acești 2 ani jumate e ca niciodată nu m-am purtat urat cu el, nu am riducat vocea etc..dar mama, ce eforturi trebuie sa fac câteodată… mai ales când adultii din jur ma obosesc la maxim, nu băiețelul meu…

    2+
    • m

      A dracu, is smecheri, fac peaku la 2 ani ca sa nu-si mai aminteasca copilu pe la 4-5 si sa-i dea pe mana militiei.

      1+
  5. dia

    Cumva s-a șters comentariul care l-am lăsat înainte..
    Citisem undeva ca între 2-3 ani pana la 80% din copii au fost loviți măcar o data de părinți/îngrijitori. Eu încerc sa am grija cât pot de mine ca sa am răbdare infinita cu el. Ușor clar nu e, dar unul din lucrurile de care sunt cel mai mândra in ăștia peste 2 ani jumate e ca niciodată nu m-am purtat urat cu el, nu am ridicat vocea etc.. de lovit/pedepsit nu se pune niciodată vorba. Dar mama ce eforturi a trebuit sa fac câteodată, mai ales din cauza altor adulti care ma obosesc și nu din cauza băiețelului meu. Dar orice efort merita. Ce ajuta e când ajung acasă după-masa sa plecam doar noi 2 cate 2-3-4 ore, oriunde. E o conectare grozava. Și taica-sau apreciază ca are și el o pauza.

    2+
    • Nu s-a sters, intrase in moderare. Nu stiu de ce, ca doar nu comentezi aici prima oara.

      0
      • Eu mai tip. Nu des, pentru ca e un contrast foarte mare cu restul timpului, io-s din fire mai pămpălană, mai domoala. Cand tip, ori se sperie, ori se distreaza. Cand se distreaza, ma deconecteaza si pe mine de la nervi si e totul ok, cand se sperie, ma simt foarte vinovata.

        E foarte greu sa pastrezi un echilibru, e grozav cand iti iese. Pe mine, parcul, de exemplu nu simt ca ma conecteaza la copil la fel ca acasa. Desi, de cand e mai mare si comunicam altfel, prin povesti ajungem cel mai usor unul la altul. Si chiar saptamana asta au fost niste momente magice in parc, nu le voi uita niciodata.
        Sa il lovesc nu am vrut niciodata, nu e un instinct pe care sa il port in mine.

        1+
  6. Alexandra

    Niciodata nu i.am vb urat lui M.,dar cu inima facuta bucati si cu lacrimi in ochi recunosc…am tipat la el de cateva ori si mi.a scapat si o palma la fund…nu stiu cum le scrii,cum le asezi,cum le potrivesti,dar adevar graiesti in tot ce ai spus.
    Din pacate timpul este cel mai mare dusman al nostru la care se adauga oboseala,stres si altele si nu reusim sa ne concentram asupra lucrurilor care conteaza cu adevarat.
    Te imbratisez cu drag!

    4+
    • Alexandra, primul pas e constientizarea. Urmatorii sunt la fel de grei si de obligatorii. Stii mai bine decat mine ce vreau sa spun 🤗

      1+
  7. Ana

    La fix mi-a picat articolul acesta.
    Confesiune pentru că eu mă iert mai greu:
    Ieri am fost un monstru. Pregăteam de mâncare, fiul meu de 3 ani s-a trezit din somnul de amiază cu gândul la felia de lapte kinder. Cerea insistent! Nu am avut răbdarea necesară să-i explic, arăt că am făcut ceva bun bun de mâncare. Într-un final a mâncat felia de lapte și a mâncat și ce am pregătit, deci nu am scuze pentru comportament. Normal că mi-am cerut iertare, și mi-a zis așa : te iert eu.
    Miruna mulțumesc că mi-ai amintit chiar dacă greșim, nu ne lăsăm! Azi nu mă las! Și mâine o spun din nou.

    5+
  8. Bunica cu bundita

    Și sa nu va lăsați mulți ani de acum încolo !!!!! O sa vina vremuri și mai grele !

    6+
  9. Nici nu iti raspund aici. Iti scriu un post mai bine. 🙂

    0
  10. Liliana

    Eu simt că am ajuns la capătul puterilor. E răcit, astau acasă cu el toată săptămâna. Simt că nu mai pot când refuză să accepte și/sau să înțeleagă ceva. Copilul (3 ani) se transformă într-un monstru dacă nu primește ce vrea aici și acum: desene, lapte, să ieșim în parc etc. Urlă, zbiară, se trântește pe jos, aruncă pe jos veselă, sparge căni cu lapte, mă lovește cu picioarele, mă pișcă etc. Urmează tantrumuri cu urlete care durează 2-3 ore. Nu înțeleg de ce se comportă așa. Când îi spun că mă doare dacă mă lovește, râde, chiar se prăpădește de râs și continuă să mă lovească ca să vadă cum reacționez. Am impresia că nu aude ce spun, că nu îl interesează, că nu îi pasă deloc. De cele mai multe ori mă așez la nivelul lui, mă uit în ochii lui, îi țin mâinile sau picioarele ca să nu mă lovească, dar el tot continuă. La un moment dat, îmi pierd răbdarea și țip la el sau îl zgâlțâi. Și atunci se declanșeaz furtuna de urlete, țipete, tăvălit pe jos etc. Urlă că vrea la tati, lacrimi, muci, tot tacâmul. Îl iau în brațe, îmi spune că vrea să ne împăcăm, totul bine și frumos. Îl rog să fie mai atent, să nu mai lovască data viitoare să aibă un pic de răbdare, zice că da, te iubesc, hai la joacă etc. După un timp (30 de minute, o oră, de mai multe ori pe zi) faza de mai sus se repetă exact la fel. Uită tot ce am discutat și agreat. Nu înțeleg unde greșesc și ce ar trebui să fac. Sunt disperată, am zis că mă internez la nebuni pentru că 1) sigur fac ceva greșit cu copilul și trebuie să mă tratez și 2) sigur am nervii praf și… trebuie să mă tratez.

    1+
    • Nervii praf îi avem toți, să știi. Dar e dificil și să citesc ce ai scris, apăi să trăiesc… Ai încercat timp special? Știu că Otilia Mantelers zicea că ajută mult, deși după urmează mereu câte o criză, dar pe termen lung, ajută.
      Mereu perioadele de răceală sunt fff grele, pentru că nici părintele nu se mai odihnește, nu nimic. Plus e grija pentru sănătatea copilului.
      Și, vezi, ia și tu ceva de trântit, ceartă-te cu o prietenă, glumesc, sau fă un listening partnership, vorbește cu cineva, că ai nevoie să descarci toate tensiunile. Altfel le descarci pe copil și intri în cercul vicios al vinovăției.

      0
      • Liliana

        Eu cred că îi aloc foarte mult timp exclusiv lui, pe care eu îl consider timp special. Toată săptămâna am avut programul în jurul lui. Am fost la bibliotecă, am stat pe jos să se joace cu jucăriile de acolo, am citit câteva cărți, am luat și acasă să citim. La noi acasă jucăriile sunt pe jos, noi stăm pe jos și îi ajutăm pe copii (avem 2) să construiască diverse. Cel mare (este cel de 3 ani) ne roagă să construim căi ferate suspendate sau alte lucruri pe care el nu le poate face și stăm cu el, ne jucăm efectiv cu jucăriile lor. Citim mult, avem biblioteca plină de cărți și mai suntem și fani activi biblioteci. Îi place să îi citim. Facem lego, puzzle, mergem în parc, mă dau pe tobogan cu el și fratele lui, mă dau în leagăn cu ei. În ecuația relațiilor dintre mine și copii, eu întotdeauna simt că ei sunt cei privilegiați, că toată energia mea este 90% dedicată copiilor, iar lucruri pentru mine fac când ei adorm (duș, ceva de mâncare, curățenie etc.) De aceea nu înțeleg de ce se răzvrătește cel mare când nu primește ceva aici și acum. Sunt unele momente în care chiar nu pot sau chiar nu vreau pentru că nu consider necesar să îi satisfac cerințele (vreau desene acum, acum fiind 8.00 dimineață). Nu înțeleg comportamentul lui de a refuza orice amânare venită din partea mea, cu toate explicațiile pământului. Nu funcționează.

        0
        • Sper să nu te superi și să fii sigură că îți înțeleg frustrarea perfect, dar ce contează e cum consideră copilul că e petrecut timpul, nu cum consideri tu.
          Și treaba asta cu tot timpul îi satisfac cerințele e bullshit, pentru că și tu ai niște cerințe de om normal, iar ei trebuie să respecte asta. Și ei pot aștepta, iar asta se antrenează începând de acasă. Așteaptă să fac caca și eu. Așteaptă să mă spăl pe dinți, să fac duș.
          Nu îți va ieși din prima, dar ceva-ceva trebuie să schimbi, că simt că mai ai un pic și ceva o să explodeze. Trec și eu pe strada aia destul de des, cred că suntem vecine într-un fel.
          Fă niște alegeri și pentru tine, nu aștepta de la altcineva.

          p.s. Otilia zicea că timpul special nu e ăsta: mergem în parc, facem cutare etc. Ci când îl întrebi pe copil: ce vrei să facem în timpul special, 10 minute, facem numai ce vrei tu. Pui cronometrul, dar respecți ce ai zis. Orice vrea copilul. Evident, nu îți bagi degetele în priză, dar dacă vrea să mâncați o prăjitură, deși prăjitura e ceva -să zicem- interzis, îl duci la cofetărie. Și că de aia e important pe ceas, ca să nu îți iei câmpii.

          0
          • Liliana

            Mulțumesc pentru recomandări și pentru susținere! Voi încerca ce mi-ai recomandat tu, sper să funcționeze. Adică, trebuie să funcționeze, să fac așa încât să funcționeze. Mulțumesc!

            0
        • Madalina

          Stai un pic…curatenia si mancarea nu sunt lucruri pe care le faci pentru tine. Nici macar dusul nu intra in categoria asta.
          Eu zic sa nu te mai panichezi asa si sa nu te transformi singura in sclava copilului. Relaxeaza-te, fa 2 pasi in spate, lasa-i cu tatal, daca e in zona si du-te sa faci ceva pentru tine. Dormi, un film, o cafea cu o prietena, o plimbare, orice ai tu chef. Meriti si tu macar atat.

          0
  11. Zina7

    Pe mine tot fiica mea ( 2,7 ani) m-a ” salvat” de țipat. Dacă ridic vocea acum ( la ea sau la oricine altcineva – eu is oricum o fire mai colerica ) vine la mine micuța si ma pupa si ma mângâie si imi zice ” scuze mama” asa ca ma calmez imediat. Trebuie să recunosc că acum is si eu mai odihnita ( dupa 2 ani de nesomn , 2 ani in care nu am avut un minut pentru mine ( numai când eram la servici)) si fetița mea e tot mai înțelegătoare.

    0
  12. Ecarulan

    Totusi, daca nu facem si altceva, murim de foame, cel putin, scad sansele de supravieturi pentru noi si copil. Nu?
    Nu cred ca poate copilul sa aiba tot timpul, toata atentia noastra.

    Altfel, desigur ca imi suna foarte cunoscut tot ce spui 🙂

    2+
    • nu, dar tendința e să trăim într-o impresia din asta că suntem tot timpul disponibili pentru ei, când, de fapt, suntem foarte puțin.

      Poate asta nu se întâmplă tuturor, dar eu mă recunosc. Uneori stau la masă și îi povestesc ceva în timp ce mă gândesc la altele. Sau mă joc în timp ce plănuiesc meniul de mâine. Asta nu e treabă, iar copiii simt. Când eu îmi propun, acum fie ce-o fi, două ore, nu pun mâna pe telefon și să mă sune papa de la Roma, e o diferență clară de satisfacție a timpului petrecut. Pentru amândoi.

      1+
  13. Dana

    Uff, ma faci sa plang la birou. Deja mi-e dor de ea desi ieri eram exasperata, a facut 7 crize in 3 ore, cu urlat, trantit, idei absurde pentru mine, testat limite la maxim. Ii spuneam tatalui ei pe cel mai calm ton “Are 2 ani, e varsta, o sa treaca” in timp ce imi venea sa urlu mai tare ca ea. Ieri am reusit sa fiu calma, nu reusesc intotdeauna. Dar trebuie! Mersi 🙂

    1+
  14. Am fost in punctul ala: job, scoala, casa, datorii, oboseala, nervi, tipat la copil.
    Intr-o zi am decis ca eu sunt de vina si eu pot sa schimb, asa ca am redus celelalte: da, am trait cativa ani fara mobil, nu avem tv, am facut lista de cumparaturi si meniu si un fel de mancare pt 3 zil (plictisitor dar simplu pt mine), renuntat la machiaje, renuntat la haine si tinut numai 2 rafturi pt mine etc.

    Eu sunt cauza nervilor mei. Eu sunt solutia nervilor mei.
    Mi-a trebuit mult curaj sa accept ca eu imi provoc problemele.

    3+

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 197 queries in 0.353 s