”Mamele depresive nu sunt, de obicei, mame prea bune, chiar dacă persoanele depresive care funcționează bine pot uneori să își mascheze maladia și să își îndeplinească rolul parental. Cu toate că unele mame depresive se supără din orice pe copiii lor și, în consecință, se poartă inconsecvent, multe mame depresive pur și simplu nu reacționează la copiii lor: sunt lipsite de afecțiune și retrase în sine. Tind să nu stabilească un control, sau reguli, sau limite clare. Au de oferit puțină iubire sau îngrijire. Se simt neajutorate în fața cererilor copiilor lor. Au un comportament neordonat; se înfurie fără vreun motiv aparent, iar apoi, cu vinovăție paroxistică, își manifestă afecțiunea în mod extravagant, pe motive la fel de nelămurite. Nu pot ajuta un copil să își regleze propriile probleme. Reacțiile lor față de copii nu sunt legate de ceea ce fac copiii sau de manifestări ale unor trebuințe. Copiii lor sunt plângăcioși, furioși și agresivi. Acești copii sunt adesea ei înșiși incapabili de comportamente empatice; uneori însă, sunt prea înclinați spre comportamente empatice și se simt răspunzători pentru toată suferința din lume. Mai ales la fetițe există probabilitatea excesului de empatie, care le face pe ele să sufere; dat fiind că nu văd vreo îmbunătățire a stării de spirit a mamelor, își pierd ele însele capacitatea de felxibilitate a stărilor sufletești.”
E un extras din cartea ”Demonul amiezii, o anatomie a depresiei”, scrisă de Andrew Solomon. Mi s-a părut o carte grea, nu am citit-o ușor, fiindcă e foarte bine scrisă și te face să vezi și să simți anumite stări. Nu vă pot povesti o carte groasă cam de 3 kile, dar vă pot spune că nici nu mi-am imaginat că depresia poate fi așa. Mi se pare un cuvânt de care să abuzează fără a i se cunoaște adevărata față. Cât de îngrozitoare poate fi.
Anhedonia, de exemplu, e un cuvânt nou pe care l-am învățat. Se referă la starea când nu te mai poți bucura de nimic, când activități care înainte îți făceau plăcere te lasă rece acum. Când te uiți la tine și nu înțelegi de ce nu te poți bucura de tot ceea ce ai, când nu îți lipsește nimic.
Apoi vorbește mult și despre cauzele depresiei. Că pot fi evenimente profund dramatice (în cazul său, sinuciderea mamei care suferea de un cancer ovarian), dar și evenimente fericite (nașterea unui copil). Sau stări generale, după o copilărie fericită, când dai cu nasul de maturitate, etc.
Am citit cu gura căscată pasaje întregi în care autorul descrie dificultatea de a face cele mai banale lucruri. Să se încalție cu o pereche de șlapi. Să se acopere cu plapuma. să bage în gură orice. Iar lucrurile pot deveni atât de grave, încât descrie la un moment dat inclusiv un episod în care face caca pe el.
Dar să vedeți ce scrie despre depresia la mame și la copii.
Se pare că mamele depresive pot avea copii cu depresie manifestată încă de la 3 luni. Sunt copii care nu zâmbesc deloc sau foarte rar, care preferă să se uite în altă parte decât la mama lor, cu o diagramă a undelor cerebrale caracteristică. Vestea bună e că tratând depresia mamei, se vede imediat și o modificare pe această diagramă la copii.
Vestea proastă e că, la copiii mai mari (școlari), simptomele nu dispar nici la un an de la tratarea depresiei la mamă. Aceștia rămân în continuare neadaptați, cu deficit de atenție, rezultate proaste la învățătură.
”Copiii cu părinți care au fost depresivi au un dezavantaj semnificativ. Cu cât este mai gravă depresia mamei, cu atât mai gravă va fi, probabil, depresia copilului, cu toate că unii copii par să preia depresia maternă mai dramatic și mai empatic decât alții. În general, copiii cu mamă depresivă nu numai că reflectă, dar și amplifică starea mamei. Chiar și la zece ani de la evaluarea inițială, acești copii suferă de perturbări sociale semnificative și au un risc întreit de depresie și un risc încincit de tulburări legate de panică și de dependența de alcool.”
Pentru a îmbunătăți sănătatea mintală a copiilor, e mai important uneori să o tratezi pe mamă
Aici intră schimbarea obiceiurilor din familie, care au adus-o în această stare, pentru a încorpora felxibilitate, coeziune și capacitatea de rezolvare a problemelor, spune Solomon. E foarte important să fie acasă un mediu de armonie și înțelegere, nu să tai tensiunea cu cuțitul, nu să îți pui ședințele cele lungi la sfârșit de program doar ca să mai chiulești puțin de acasă. Nu zice nimeni că e ușor, dar, uitați-vă cât e de important.
”Copiii cu mamă depresivă pot să sufere nu numai de depresie, ci și de sindromul deficitului de atenție, de anxitatea despărțirii și tulburări de comportament. Nu se descurcă bine în situațiile sociale și academice, chiar dacă sunt inteligenți și au unele calități atrăgătoare ale personalității. Au niveluri neobișnuit de înalte ale problemelor fizice – astm, alergii, răceli frecvente, dureri de cap intense, dureri de stomac- și se plâng că nu se simt în siguranță. Au adesea tendințe paranoice.”
În carte, e citat Arnold Sameroff, de la Universitatea din Michigan, specialist în psihiatria dezvoltării. Sameroff a studiat copiii unor persoane cu depresie majoră. ”A constatat că acești copii, chiar dacă pornesc de la același nivel cognitiv cu cei de vârsta lor, o iau în jos pe la doi ani. Pe la patru ani, sunt vizbil mai trișit, mai puțin interactivi, retrași și cu activitate redusă. Propune 5 explicații posibile ale acestui fapt, și toate, crede el, apar în ansambluri diferite:
- elementele genetice
- oglindire empatică, în care copiii repetă ceea ce trăiesc
- neajutorare dobândită, nu mai încearcă să se conecteze, din cauza lipsei aprobării parentale pentru contactul afectiv
- jocul de roluri, când copilul vede avantajele pe care le are un părinte bolnav de la faptul că e prea bolnav să facă anumite lucruri neplăcute și hotărăște să joace rolul bolnavului
- retragerea, drept consecință a faptului că nu vede vreo plăcere în comunicarea dintre părinții nefericiți.”
Ce subliniază Solomon totuși e că orice depresie își are propria ei poveste și că niciuna nu seamănă cu cealaltă. Că există întâmplări și reacții la ele, oameni care rămân puternici, iar oameni care în fața fix aceleiași situații se taie ca maioneza în castron. Nu toți copiii mamelor depresive vor avea aceste probleme, însă riscul e mare să le aibă, din nefericire.
Și, pentru că vreau să închei într-un mod optimist, neapărat să citiți asta:
”În vreme ce comportamentul parental deficitar sau depresiv poate să le provoace copiilor depresie, comportamentul parental adecvat poate ajuta la ameliorarea sau elimiarea ei. S-a renunțat la vechiul principiu freudian ”dă vina pe mama”, dar lumea copiilor continuă să fie definită de părinții lor și ei pot să învețe o anumită flexibilitate sau debilitate de la mamă, tată și alte persoane care îi îngrijesc. De fapt, multe formule de tratament implică acum pregătirea părinților pentru intervenții terapeutice asupra copiilor lor. Intervențiile respective trebuie să se bazeze pe ASCULTARE. Tinerii sunt o categorie diferită și nu pot fi tratați ca și cum ar fi niște adulți mai mărunței. Fermitatea, iubirea, consecvența și modestia trebuie să se reunească în abordarea parentală a copiilor depresivi. Un copil care și-a văzut părintele că rezolvă o problemă capătă din asta o forță enormă.”
Tot Solomon zicea în carte că cea mai mare capcană a depresiei e să te obișnuiești cu ea. Mai vorbea despre nevoia de a nu te simți vinovat că ai depresie. Că faci terapie sau că îți iei pastilele în fiecare zi. A comparat asta cu cineva care are dioptrii și care nu se simte vinovat sau compătimit că poartă lentile de contact. Iar eu adaug că nici nu îi reproșează nimeni, nici societatea, nici soțul ori șeful că nu își dorește să scape de ele, dioptrii.
Eu cred că depresia la femeile mame vine și cu o doză uriașă de vinovăție: că nu te joci destul, că nu ești prezentă când ești prezentă, că iar comanzi pizza în loc să pui tu ceva pe foc. Dar dacă știu un lucru despre mame e acela că, oricât ar fi de supărate sau de bolnave, pentru copiii lor sunt în stare de orice. Să nu vă lăsați, bine? Să nu vă lăsați.
Titlul este din propunerea de grant NIMH a lui Anne Riley, intitulată ”Effects on children of treating maternal depression”, pag. 32.
Cartea este aici.
foto Unsplash
Corina
Mi-au dat lacrimile…
Miruna
❤️❤️❤️
Alina
Mă sperii de ceea ce citesc,mă regăsesc pe alocuri.Din păcate mamele sunt cele care se chinuie cu tot greul pentru că soții lor au avut un “bun” exemplu de tati,ai lor,care nu erau implicați și sunt prea “handicapați” sa se poată schimba încât să fie implicați mai mult în creșterea copiilor.
Miruna
Din pacate, si femeile vin din aceleasi familii, in care exemplul tatalui a fost unul prost si asta nu ajuta pe nimeni.
m
Da, bine, atunci nu va mai căsătoriți cu ei. Și multe femei sunt idioate rău…
O femeie
Emotionant!
Miruna
❤️
Roxana
Trist,dar adevarat! Asa cum spui tu:”sa nu ne lasam!!!”
Miruna
🤗
Ana
O prietena apropiata este in depresie de aproximativ un an. Merge la terapie dar nu prea vad efectele pozitive ale acestei terapii. Acum vrea sa divorteze…nu a primit afectiunea de care avea nevoie de la sot si ea crede ca asta ar fi una dintre cauzele depresiei. Are si o fetita de 2 ani care ii consuma si bruma de energie pe care o mai are. Imi doresc enorm sa o ajut dar nu stiu cum. Discutiile pe care incerc sa le port cu ea le percepe ca pe certuri…
Miruna
Te inteleg, dar cred ca cel mai mult are nevoie de atentie si sa fie ascultata, nu ajutata, nu judecata. Asta cred eu, nu sunt psiholog, nu stiu daca am dreptate.
Stiu multe cupluri care au avut perioade grele sau chiar divorturi cNd copiluo avea 2 ani. Cred ca e un punct greu, dupa care copilul mai creste, te intelegi tot mai bine si devine mai usor. Sau poate nu e bun terapeutul. Sau poate chiar sotul nu e ce trebuie. Pacat de copil…
Ana
Dar este ascultata, primeste atentie si nu este judecata ( desi cred ca asa percepe uneori) doar ca ea nu simte asa. Cand discut cu ea incerc doar sa o ajut sa fie mai optimista dar ea nu si nu. Am rugat-o doar sa nu ia decizia de a divorta acum, sa incerce sa vindece depresia, sa mai astepte. Cred ca o familie si o viata in general se construieste treptat daca amandoi vor si el nu vrea sa divorteze de aceea sper ca si ea sa lupte in continuare.
Cred ca la ea depresia s-a instalat din mai multe cauze si nu ar fi corect sa puna totul pe seama sotului. Ma rog pentru ea…
Ioana
Of, îmi pare rău de situația prietenei tale… Ce vroiam sa îți spun că am observat la mine, dar și la alte femei, este ca de la sot/partener este nevoie și de iubire, nu doar atenție formala. Eu am un soț care ma ajuta, face cumpărături, rezolva comisioane, plimba copilul când e nevoie și apreciez enorm toate astea… Dar… Câteodată apreciez mai mult o strângere puternica în brate decât faptul ca aspira în toată casa… Câteodată de asta simt ca are nevoie sufletul meu… Asa ca trebuie văzut în relația lor unde este o lipsa… Contează enorm și modul în care au fost crescuți fiecare, cât de deschis au vorbit despre sentimentele lor și în trecut și cum comunica pe partea asta…
m
Divorțați! Statul împreună cu cineva imperfect pt nevoile tale mi se pare destul de ciudat în vremurile de azi, când indivizii nu mai depind economic de alți indivizi. Cum era cu soții care munceau și femeile care stăteau acasă.
Miruna
Da, pentru ca partenerul perfect e dupa colt. Sa fim seriosi.
Mirona
Ana, imi permit sa ma bag: daca vrei sa o ajuti, nu ii mai da sfaturi. Deloc! Asculta activ. Intreab-o cum se simte, nu ii spune cum ar trebui sa se simta.
De foarte multe ori avem impresia ca daca le indicam celorlalti ce e pozitiv in viata lor si cat de bine ar trebui sa se simta, ii ajutam. Dar e fix pe dos. Le adancim starea pentru ca mesajul transmis e “pai tie iti e bine, de ce nu esti in stare sa vezi asta?!”. Adica e tot “vina” lor.
Ori e mai bine sa le recunoastem sentimentele si sa intelegem ca fiecare isi vede viata altfel.
Eu sunt o optimista de felul meu si tare greu imi e sa ma pun in papucii altuia care e nemultumit sau nu se misca la fel de repede ca mine sau… Dar imi trag cate o palma la figurat si ma opresc din a le spune cum si ce ar trebui sa simta. 🙂 E mai benefic pentru ei si pentru mine sa accept ca ei simt altfel.
Sper sa nu fie cu suparare comentariul meu. Mi-am permis pentru ca ai spus ca vrei sa o ajuti. 🙂
Raluca
Ana, cred ca sfaturile pe care i le dai reflecta ca o judeci. Ii dai exemple despre ce e bine in viata ei – ea simte ca e ceva in neregula cu ea ca nu poate vedea si ea lucrurile asa; ii spui sa mai astepte cu divortul – o judeci ca se grabeste sa vada paiul in ochiul sotului.
Cred ca esti bine intentionata, insa depresia deformeaza lucrurile, extragi lucrurile negative din ce zic cei din jur.
Daca vrei sa o ajuti, intreab-o daca poti avea tu grija de copil cateva ore pe saptamana ca sa aiba timp pt ea. Ce ii placea sa faca inainte de a avea copil si nu mai poate face acum? Incearca sa o ajuti sa faca lucurile care ii fac/faceau placere. Sportul ajuta foarte mult, poate puteti face un sport impreuna.
Poate reuseste si sotul sa fie mai empatic, mai prezent pt ea.
Ela
Cred că ”The Tertible 2”, de care ne temem atâta, coincide cu golirea rezervoarelor părinților.
Eliza
Eu am avut rezultate pe bune cu terapia abia dupa 1 an, asta pt ca primul an l-am cam petrecut deconstruind sentimente copilărie, relații din familie. Si eu cred ca prietena are nevoie sa fie ascultată pt ca trecem prin multe stari in terapie si in depresie. Ne judecam, ii judecam pe alții suntem frustrați si ne vine greu sa acceptam ca avem nevoie de ajutor dar în același timp nu suportăm sa ne spună cineva ce avem de făcut etc. O carte pe care as recomanda-o prietenei daca si-ar dori sa mai dea o șansă casniciei este “cele 5 limbaje ale iubirii”, dar aplicarea conceptelor din carte trebuie sa plece din dorința omului de a schimba cu adevărat ceva la propria persoană si de a se inarma cu rabdare. Multa putere blândețe si iubire si tie, si prietenei. Îmbrățișări!
Roxana D
Buna, Ana. Ma bucur sa citesc ca mai exista prieteni adevarati si iti multumesc in numele prietenei tale pentru ca esti aproape de ea in perioada aceasta grea a vietii ei.
Te rog sa nu iei personal faptul ca nu te asculta si se simte certata: persoanele cu depresie vad, de multe ori, toate lucrurile negre. E ca si cum au in permanenta niste ochelari care le intuneca toate perceptiile si interactiunile. Asta rezulta in exprimarea celor mai multe nemultumiri fata de cele mai apropiate persoane din viata persoanei cu depresie. Poate asta se intampla si cu sotul (sau poate chiar nu e ce trebuie, nu avem de unde sa stim doar citind). Este clar, insa, ca prietena ta este in suferinta si are cea mai mare nevoie sa fie ascultata. Spune-i ca esti alaturi de ea si ca nu trebuie decat sa “take it one day at a time”. Atat. Sa nu puna presiune pe ea si sa ia fiecare zi, pe rand, asa cum vine. Daca ii spui unei persoane cu depresie sa incerce sa “fie mai optimista” (desi, evident, intentia este pozitiva), risti sa o faci sa se simta neinteleasa. Are nevoie sa fii alaturi de ea, sa se simta inteleasa si acceptata.
In alta ordine de idei, este posibil sa nu fie nici terapeutul ce trebuie. Cum vorbeste de terapeutul ei, ii pare de ajutor ce lucreaza in terapie? Daca are dubii, ii poti sugera sa mai incerce si in alta parte. Sa incerce 1-2-5-10 pana gaseste pe cineva care sa ii fie de ajutor. In terapie, alianta terapeutica dintre client/pacient si terapeut este cel mai important indicator al reusitei terapiei. Mai important chiar decat tehnicile folosite.
De asemenea, daca vorbeste despre divort, ii poti sugera sa incerce sa mearga impreuna cu sotul la un terapeut de cuplu. Sa incerce si asta inainte sa paraseasca corabia. Poate sunt lucruri intre ei care nu sunt rezolvate si care nu ii lasa sa mearga mai departe. Un terapeut de cuplu bun ii poate ajuta sa isi comunice sentimentele si gandurile. Poate vor reusi sa repare lucrurile dintre ei, poate nu, dar macar vor stii ca au incercat.
Ganduri bune tie si prietenei tale!
Ana
Raspund aici ca sa multumesc tuturor celor care au incerct sa ajute. Este impresionanta empatia de care dati dovada. Referitor la prietena mea, stie ca sunt acolo sa o ascult si in mare parte face si ea cam tot ce s-a discutat pe aici. Marea mea ingrijorare vine de la faptul ca vrea sa ia decizii destul de importante in perioada asta in care este in depresie. Oricum ar fi este lupta si viata ei, asa ca in final ea trebuie sa decida. Doar ca asa cum ii spuneam si ei, discutand poate ajunge sa priveasca si in directii in care nu a privit, sa foloseasca resurse pe care nu a constientizat ca le are… uneori se intampla.
Spunea cineva de un val pe ochi, exact asa este, i- am spus si ei si a confirmat ca asa se simte de aici teama mea pt deciziile ei. La ultima discutie am plans impreuna la telefon… apoi am primit un filmulet cu fiica ei. A fost un cadou frumos 🙂
Diana Preda
Este un articol din categoria grea, mă întreb câte dintre mamele depresive care îl citesc nu se afundă și mai tare în disperare la gândul că îi fac rău și copilului, căci oricum sunt powerless legate de propria stare. Mai mult awareness, mai multă atenție la proaspete mămici din jur, nu pot să nu mă gândesc la polițista sin(ucigașă) despre care nimeni nu bănuia nimic îngrijorător. Eu una mai am disforii câteodată, mai am și stări de neputință și furie, dar am văzut depresivi îndeaproape…este îngrozitor să ajungi în punctul ăla
Miruna
Nu stiu de ce ai intrat in moderare.
Diana Preda
Este un articol din categoria grea, mă întreb câte dintre mamele depresive care îl citesc nu se afundă și mai tare în disperare la gândul că îi fac rău și copilului, căci oricum sunt powerless legate de propria stare. Mai mult awareness, mai multă atenție la proaspete mămici din jur, nu pot să nu mă gândesc la polițista sin(ucigașă) despre care nimeni nu bănuia nimic îngrijorător. Eu una mai am disforii câteodată, mai am și stări de neputință și furie, dar am văzut depresivi îndeaproape…este îngrozitor să ajungi în punctul ăla, automotivarea sau afecțiunea si suportul celor din jur nu mai sunt nici pe departe de ajuns.
Miruna
Sper sa nu le adanceasca si mai tare, ci sa le motiveze. Eu cred ca adesea copilul e o motivatie reala, are o putere enorma asupra mamei.
Sincer, eu nu m-as fi gandit ca pot exista astfel de consecinte asupra copiilor. De cand am citit, ma dau cu crema in fiecare seara. Fiindca am decis sa nu ma las.
m
Hehe, in ce lume roz ați trăit unii…ohoo, exista la greu astfel de consecinte…
Cristina
Pe mine pot sa spun ca m’a adâncit. Titlul mi s’a părut click bait, iar începutul m’a făcut sa ma gândesc “oh great, i’m toxic”.
Miruna
Sa citesti pana la final. Neaparat.
Alina
Imi cam dau lacrimile, atat de tare mi-am dorit copil si cand a venit in sfarsit… stateam si ma uitam la ea sima intrebam ce a fost in capul meu, treceam din starea de a o iubi pana la infinit la starea de nepasare, nepasare enorma, nimic in alea 2 saptamani nu m-a bucurat, mi-am inchiput de 10 de ori ca sar de pe geam, cand cu ea, cand fara ea, au fost cele mai nefericite saptamani din viata mea, nu stiu ce fac oamenii care traiesc ce am trait eu in alea 2 saptamani…
Miruna
Faptul ca esti aici sa povestesti arata ca esti puternica si ca nu te-ai lasat. Cred ca momentul in care nu ne mai invinuim pentru ceea ce simtim e primul pas spre mai bine. Primul pas departe de fereastra.
Diana
Am citit cartea si am si o prietena psiholog careia i-am cerut ajutorul incercand sa fiu o prietena buna pt cineva apropiat care trecea prin depresie
Ce am inteles eu din carte si din sfaturile prietenei mele psiholog : depresia e o boala care se trateaza la medic, nu trece de la sine, nu se vindeca cu internet si prietenie. Ca prieten, nu trebuie sa te incarci cu responsabilitate, pt ca e ceva ce nu tine de tine, trebuie doar sa fii acolo, sa sprijini, sa asculti. Sa nu dai sfaturi, sa nu dai solutii, sa nu judeci. Singurul sfat pe care ai voie sa-l dai este mersul la medic. Cu atat mai mult daca sunt si copii implicati
Miruna
O, da! Mai ales ca un medic are alta autoritate decat un prieten si e mai usor sa vb cu un strain uneori. Doar ca… si medicul e important sa fie cel potrivit, daca ai citit, cunosti experienta autorului cu primul sau terapeut, care i-a amanat tratamentul medicamentos si nu a fost prea bine.
Plus, sa nu aruncam nici prietenii la gunoi, sunt de mare ajutor adesea.
Diana
Mie experienta lui toata mi se pare o poveste in sine din care na, fiecare alege ce vrea. El scrie si cum a iesit singur din episod depresiv, ceea ce nu se poate intampla f des, cum alti medici, nu primul, i-au dat diferite dozaje de diferite medicamente cu tot felul de efecte secundare, e un roman intreg. El n-a avut doar prieteni, ci si tata, care a venit si l-a spalat, hranit si imbracat cand era in faza critica, cartea e complexa, experienta povestita e complexa
Miruna
Asa este. Plus, “fiecare depresie e o alta poveste”.
Iulia
Oare ce as putea face eu ca prietena atunci cand recunosc intr-o persoana semnele depresiei, dar ea nu accepta/constientizeaza ca are o problema? Este si un copil implicat, copil care se vede ca sufera si nu agreaza prezenta mamei sale.
Diana
Daca nu esti medic, nu poti pune diagnostic, nu stii ca are depresie, punct. Ii spui parerea ta persoanei, eventual si partenerului si atat, in rest e viata lor, nu te bagi in ea indiferent ce ti se pare
Miruna
Nu stiu daca e bine sa ii spui ce crezi. Se poate simti judecata si nu asta iti doresti. Poti sa ii arati cumva ca iti pasa, sa o asculti, sa o scoti din casa. Sa ii spui ca ai citit o carte care te-a ajutat mult. Pe tine, nu pe ea. O va cauta singura daca va fi interesata. Ii poti spune despre un terapeut minunat de care ai auzit.
Ca ai o prietena in depresie, pe care a ajutat-o. Zic si eu.
o femeie
Cu ani in urma am inteles ca fiica mea preia de la mine nu doar starile de tristete ci si reactiile nevinovate, comportamentele, imbolnavirile. Copilul e puternic conectat de mama, comportamentele surprinzatoare, imbolnavirile au ceva si din spatele comportamentului mamei. Mi-a fost greu sa diger asta…
Problema e ca nu e doar mama aici, e vorba si de suportul tatalui /familiei/ prietenilor etc
Miruna
Normal, niciodata nu e simpla explicatia la o situatie atat de complexa.
Mihaela
Wow, m-a dat peste cap. Ce sa zic, este intr-adevar greu pentru multe mame. Imi pare rau pentru ele si pentru copii.
De data asta fără nume
Scrisesem un comentariu mai lung, însă mi-am dat seama ca nu are rost să vă plictisesc cu ale mele.
Fain articolul, mega profund, sa ne mai scrii ce citești în cărți, te rog!
Miruna
Uneori e bine si doar sa dai drumul alor tale, chiar daca nu le publici pe nicaieri. Poate data viitoare vei dori sa ne spui si noua. Pe blog, te bucuri de anonimat, doar eu vad adresa de email, care poate fi oricum imaginata. Nu e ca pe fb.
o femeie
persoana in cauza a murit, asa ca pot barfi si da tot din casa si sa ridic o problema pe care am vazut-o pe parcurs de aproape 20 ani: am stat alaturi de o persoana draga multi ani. Pana nu am mai putut. Suferea de depresie postnatala, dar cauze multiple: copil prematur, sarcina cu probleme si lipsa suportului sotului in sarcina dar mai ales dupa, neputinta de a accepta esecul casatoriei, neputinta de a se desprinde de sot, lipsa suportului familiei, problemele ei vechi cu mama din copilaria timpurie etc).
Internata la psihiatrie pt ca au decis altii, pt ca nu mai manca decat cu noi la masa, nu mai dormea, nici plange/dus nu mai avea energie/motiv sa faca.
Iesit cu un tratament care practic ii paraliza miscarile, vorbitul, medicamente tari, retrase de pe piata dupa un timp.
A renuntat.
Renuntat la incredere in medic.
Renuntat la incredere in preot.
Iesit din situatia asta cu acupunctura – primul efect pozitiv a fost ca a inceput sa planga.
In viata au venit si alte greutati.
Depresia a revenit de cateva ori.
Corpul a inceput sa cedeze cu varsta.
Cand i s-a zis diagnosticul – s-a blocat. Depresia a revenit si a renuntat la lupta pt viata, in cateva sapt. s-a stins.
De ce toata polologhia? pt ca boala revine. Pleaca si revine. O data dezechilibrul chimic produs in creier mintea cu greu isi revine. E nevoie de medic, dar de unu competent care sa poata sa reechilibreze chimia intregului corp, alimentatie, mod de viata, miscare, somn, relatiile din familie!. Depresia nu e boala unui om ci a intregii familii. Ma si simt vinovata ca nu am rezistat moral langa ea, e obositor sa aud persoana care se plange de aceleasi lucruri iar si iar, dar nu a facut niciun pas. Am inteles repede ca nu poate, ca ratiunea i-a ramas blocata in diferite evenimente. Din pacate sunt convinsa ca daca divorta i-ar fi fost mai bine – mi se pare firesc ca la moment de greu partenerul sa preia toata greutatea si responsabilitatile care rod creierul pt a lasa timp sa isi revina, din pacate asta nici in casnicia mea nu se intampla asa ca nu il mai judec dur pe el.
P.S. copilul a fost abandonat, considerat cu probleme de familia extinsa. Da, fix copilul din articolul asta. Daca acest copil va fi parinte mi-e frica de depresie ce va izbucni la fel, ciclul se va repeta din subconstient.
Miruna
Pfff, ce poveste! Acum, sa nu uitam ca depresia e de diferite stadii: usoara, moderata si majora. Ce povestesti tu a fost sigur majora.
Imi pare tare rau.
Stef
Fac parte din categoria copiilor cu mame depresive, mame absente din copilarie (in sensul in care in amintirile mele de atunci predomina tatal meu), dar foarte prezente si dominatoare in adolescenta. A fost o provocare sa cresc intr-un mediu unde niciunul dintre parinti nu isi asumau diferite fapte, unde mama luase locul copilului si copil devenise mama (sindromul Stockholm) si multe alte confuzii de trasaturi de personalitate care survin intr-un mediu toxic. Depresia mamei mele era si nu era motivata, doar ca circumstantele nu i-au motivat pe deplin nici suferinta, inchipuita sau nu si nici nevoia excesiva de atentie (a nu se intelege ca-s suparata pe ea).
Cat despre carte, am inceput sa o citesc si e o provocare sa o si termin. Pentru a incheia totusi intr-o nota pozitiva, important ramane ca mamele sa ceara ajutorul astfel incat micutii sa poata creste armonios. Te imbratisez, om frumos!