Mă uit la Suits și mă întreb dacă loialitatea a fost inventată în filme

Oameni care fac închisoare pentru alți oameni, Cuvânt care înseamnă ceva, trădare scoasă din discuție, alegeri asumate și justificate perfect. Familie care n-are legătură de sânge. Principii mai puternice decât niște piloni de beton. 

Îmi place mult de tot filmul ăsta, deși nu mă dau în vânt după actorii principali. Mike Ross mi se pare ca un șoricel cu gura mare, Harvey Specter măcar e frumușel. Dar, nene, mă topesc după loialitatea de care dau dovadă.

Sincer vă spun, cred că aceste atribute sunt pe cale de dispariție și de asta s-a făcut acest film, ca să le consemnăm în istorie.

Am avut prietene cu care puteam să jur că n-o să mă cert niciodată, orice s-ar întâmpla. Apoi mi-am dat seama că ele n-au putut. Și că prietenia e o șosea cu dublu sens, care are nevoie de timp și de probe. Și că prieteniile se termină indiferent câte lucruri știe celălalt despre tine.

Am avut iubiți care nu mi-am imaginat că m-ar putea minți vreodată, oricât de nevinovate ar fi fost minciunile lor.

Știți, sunt oameni pentru care lucrurile astea contează.

Nu e ca și când ținem cont. Sau socoteală. Sau rând. Nici nu e ca și când avem așteptări, ci doar OAMENI și Principii. Cum zicea Meredith către Christina, în Anatomia lui Grey: ”You’re my person”. Ăștia în Suits zic: ”He’s family.”

Nu există altceva mai mult.

Merg la închisoare pentru tine, nu te mint niciodată, când mi-ai greșit, te-am iertat, știu că orice s-ar întâmpla, cumva o să fim mai puternici și vom trece peste.

Știți, eu credeam că viața e un fel de harap-alb în realitate. Că azi ajuți furnicile, mâine albinele și că vine o zi când îți sar și ele în ajutor. Că îți răspund la telefon când suni sau măcar nu îți bagă o scuză penibilă.

Cei mai mulți oameni nu înțeleg conceptul de loialitate. De familie, nici măcar când ai același nume în buletin. Atunci când o bloggeriță m-a pupat într-o seară la o petrecere, iar a doua zi a scris pe blogul ei despre mine plină de venin, am crezut că leșin de supărare. Nu pentru ce a scris, că sunt obișnuită cu înjurături. Ci pentru felul în care-mi zâmbise cu câteva ore înainte. Pentru tot ceea ce ”mă păcălise” despre noi.

Apoi am înțeles că oamenii așa sunt. Și în online și în realitate. Că viața nu e ca în Harap-Alb. Că unii nici n-au nevoie de motive să te înjunghie. Că mulți se supără pe tine fără să vrei. Că-i deranjezi nu prin faptele tale, ci doar fiindcă le amintești de propriile lor frustrări. Dar asta nu înseamnă că nu doare o reacție. Că tot veninul ăla nu ajunge și la tine, cât de puțin.

Ca să ai un prieteni bun, mai întâi fii unul

În lumea mea, loialitatea are multe legături cu iubirea necondiționată. Mi-am ales oamenii pentru care știu că aș face orice. Le-aș da bani cât de mulți ca să-i ajut când au nevoie. I-aș primi la mine noaptea la 2. I-aș ține de mână la terapie intensivă. Le-aș da câte likes and shares mă ține mouse-ul meu. Nu i-aș trăda niciodată și nu i-aș critica în public. Oricât de puțin de acord aș fi cu ei.

Un agent imobiliar mi-a spus odată că rolul său este să nu ia nimic personal. Și să negocieze mai departe, oricât de urât ar țipa cineva în telefon.

Aș fi agentul -Oamenilor mei- imobiliar.

Dar nu am mulți oameni din ăștia, pentru că nici eu nu sunt Fraierică-Geamantan.

Și mă doare când văd că unii oameni nu au Oameni nici măcar în bula lor. Știți cum văd, de unde știu? Îi văd în exercițiul funcției de neoameni.  Când nici măcar nu mai încerci să te ascunzi, apreciez sinceritatea, dar nimeni nu va vrea să se înhaite cu un lup. Decât alți lupi, tot ca el. Și într-o haită de lupi, oricât de bine s-ar înțelege, niciodată nu știi când își scoate colții careva. Fiindcă e în natura lupului să muște.

De fiecare dată când văd ură pe internet, mă uit să văd cine a dat like. De fiecare dată când aud că cineva bârfește, mă uit să văd cine ascultă. Fiindcă e bine de alți lupi să te ferești.