Cum folosește o mamă anti-ecrane tehnologia pentru copilul ei (p)

Am postat acum câteva zile pe facebook despre o aplicație gratuită și educativă pentru copii, pe care tocmai o lansaseră cei de la Hipp. Capturi de ecran, descrieri, experiența noastră. Mă așteptam să ia foc internetul.

Ce, tocmai tu, care nici la tv nu îți lași copilul, scrii despre aplicații pentru ai noștri?

Ăăă, păi să vedeți.

Într-o zi, săptămâna trecută, Horațiu ia metroul, ca eu să pot duce mașina la schimbat filtre de ulei. Da, în familia noastră, asta e treabă de femeie. Suntem niște moderni. Sun mecanicul, îmi zice că mă așteaptă cât mai repede, că are timp s-o termine până deseară. Perfect, îmi zic. Să aibă harnicul meu bărbat autoturism personal la scară mâine dimineață. Nu-mi place să mi-l imaginez alergând prin metrou, deși el mă asigură că nu îl deranjează.

Era cam 11 și ceva. Iau copilul pe sus, îmi spun că am timp 20 de minute înainte de prânz, înainte să-l culc. La ora asta nu e nici trafic, mecanicul nu e la celălalt capăt de pământ. În pantaloni de casă, cu copilul mâncat bine de căpșuni pe pantaloni și bluză, cu portmoneul și telefonul în mână, ies pe ușă, că doar nu durează mult. Prind copilul în centurile regulamentare, îi amintesc să-și țină ochii deschiși, bag adresa pe waze și încep să șofez.

Știți cum waze-ul ăsta e destul de enervant uneori, nu că aș da vina pe altcineva pentru cele întâmplate, dar asta chiar e adevărat: ca să-ți câștige treizeci de secunde te bagă pe niște străduțe, din care apoi durează o veșnicie până ieși! Așa și pe mine. În fine, dar eu mi-s o șoferiță bună, am răbdare, nici măcar nu mă enervez când doi deștepți se înfig în bulevardul Ferdinand mai repede decât mine. Eu trebuie să merg drept înainte, să tai două sensuri de mașini și de tramvaie, plus că în orașul ăsta niciodată nu știi de unde mai sare câte un pieton, deci să rămân o șoferiță bună, cu răbdare și să nu mă enervez nici când alții sunt –evident- mai rapizi decât mine.

Asta îmi amintește de ziua în care mi-am dat examenul de conducere și polițistul mi-a zis să fac stânga la un moment dat. Am accelerat un pic, după care m-am oprit și am mai așteptat să treacă o mașină. Atunci el mi-a zis: Domnișoară, la volan trebuie să fiți hotărâtă! Iar eu i-am răspuns: Sunt, domnule, nu vedeți că tocmai am hotărât să mă opresc?

Ceea ce nu și-a spus și tipul care a intrat cu mașina în mine, în intersecția străzii Horei  cu bulevardul Ferdinand. Eu mergeam drept înainte, domnul făcea stânga și nu m-a văzut. Pățești. Vreau să zic, până când nu s-a oprit în mine, moment în care, vrei, nu vrei, m-a foarte văzut. Mă grăbeam, doamnă, dar nici dumneavoastră nu v-ați asigurat.

Ce să zic, domnul era pe sens interzis acolo, a și făcut stânga când nu trebuia, eu mergeam drept înainte, dar ce să mai zic. Nu ne-am certat. Ne-am pus mâinile în cap amândoi, asta da. Ne-am dat telefoanele să anunțăm că întârziem, și asta da. Și am fi dat și șpagă generoasă timpului să deruleze o secundă înapoi ca el să mă vadă sau chiar și ca eu să îl văd și să mă hotărăsc să opresc o secundă mai devreme. Ca la examen atunci. Nu m-aș fi supărat să fi trecut în fața mea, mai repede și la fel de ilegal, dar na.

Măcar nu ne-am certat.

Poate ați uitat, eu eram în pantaloni de casă, cu un copil care își aștepta ora de culcare, nu constatări amiabile în mijloc de străzi. Mi-am mai pus mâinile în cap o dată, i-am explicat puiului mic ce s-a întâmplat și că o să mai dureze un pic, nu știu cât, sper că foarte puțin și că am nevoie de toată cooperarea lui.

Măcar nu ne-am certat.

Cred că m-am ciocnit cu cel mai mare gentleman conducător de Matiz din istoria ciocnirilor auto. Se grăbea și el, nu m-a văzut, nici eu nu l-am văzut, deși poate aș fi putut, dar am copil drăguț și mașină mai puțin veche decât a lui, amândoi încă ne grăbim, așa că ne-am înțeles.

O facem prietenească. Amiabilă, în termen de specialiști.

Doar că omul nu știa exact cum să completeze, deși i-am explicat că eu știu, scrie în limba română și nu e chiar foarte complicat. Doar că aveam cu mine un copil mic cu o bombă pe cale să explodeze, ceasul era deja doișpe și ceva. Somnul nu așteaptă să completezi acte importante, dacă nu știați. Vinovatul meu domn a propus să mergem la biroul broker-ului său de asigurări să completăm actele, să facem copii la buletin, talon și ce mai are. Adevărul era că nu știu cine umblă cu copiile astea la el, deși să știți că poate ar trebui.

Zece minute mai târziu, eram la broker în birou. O mamă cu copil cu tricou pătat, bomba care ticăia și domnul vinovat dar binevoitor. Broker-ul, binevoitor și el, dar nu cu mine, nu înțelegea exact de ce ne-am dus, cred că încerca să găsească o cale de a mă scoate pe mine vinovat. Nu mai știu exact, fiindcă de la un punct, bomba a explodat.

Copilul meu a început să plângă. Urlete în tot biroul. Ce vorbești, urlete în tot parterul ăla de bloc din Crângași. Mă simțeam în siguranță (not), mă gândeam că nimeni n-ar profita de o mamă în pantaloni de casă, cu un prunc obosit în brațe și pete de căpșuni pe tricou. Și, când erau neînțelegerile mai în toi (domnul vinovat nu înțelegea ce nu înțelege brokerul, care se făcea că nu înțelege că ăsta-i vinovat; ca-n filmele cu soundtrack de hard și black și groaznic rock), am scos o țîță și-am rezolvat toate problemele tuturor. Nu că ar fi fost marea mea armă secretă, nu aș vrea ca bărbații să se simtă discriminați, dar chiar nu mai puteam gândi niciunul dintre noi în momentul ăla. Ăsta mic a tăcut o vreme, vreo 2 minute așa. Era preocupat. Și obosit. După care a lăsat țîța și a luat-o de la capăt. Să sugă nu era tocmai printre dorințele lui. El voia să doarmă și noi îl deranjam.

Mi-am cerut scuze că facem gălăgie, dar asta era situația. Când am plecat de acasă, nu am prevăzut un accident și nici vizita la broker-ul din Crângași.

Mai aveam de completat partea mea din amiabilă, de citit ce a scris domnul vinovat și de făcut desenul, de asta m-am ocupat personal. Și ca să am acces deplin la creierul meu timp de aceste 4 minute și cincizecișitrei de secunde, am făcut gestul suprem.

Am scos telefonul.

Și-am dat pe, țineți-vă bine, mai sus-numita aplicație de la Hipp.

Care l-a distrat pe Tudor așa obosit cum era, fix cât am completat eu ce rămăsese de completat. E uimitor ce intuiție fantastică au puiii ăștia mici ai noștri, cum a știut el să butoneze, să dea înainte și înapoi, să numere merele, să găsească imaginile, tot. Era fix a doua oară când foloseam aplicația. În rest, el nu are acces la telefon, tabletă, youtube, nu se joacă jocuri pe ele, nu se uită la cântecele, nu nimic. Mă vede pe mine, da. Asta da. Mă străduiesc, cât mai rar, dar asta cred că e și explicația.

Și uite-așa, am încălecat pe-o șa și am scăpat din accidentul ăsta doar cu bara spartă și niște vopsea sărită. Am ajuns acasă și a adormit pruncul meu în doi timpi și trei mișcări. Iar eu am rămas, pentru prima dată, recunoscătoare tehnologiei că m-a salvat.

Dacă vă întrebați, am desenat frumos și corect, toată lumea m-a lăudat.

Le-am zis și lor de aplicația de la Hipp și că, de obicei, nu fac din astea. Că scriu acum un articol pe blog despre ea și că mă așteptam ca cititorii să mă crucifice în piața publică când le-am spus că e educativă. Dar chiar e. Și, iată, cititorii mei sunt oameni echilibrați, care au descărcat, s-au jucat și apoi au comentat. Că le place.

Plus, aplicația afișează un mesaj după 15 minute, prin care îți amintește că e timpul să iei o pauză, ceea ce mi se pare foarte cool. Deci nu se încadrează la postul de bonă, pentru cei care asta căutați :p

Dacă Tudor se joacă zilnic pe ea? Nici n-a mai atins-o de atunci.

Dacă o cere non-stop? Nici nu sunt sigură că mai ține minte ceva.

Dacă are o dietă pe bază de piureuri de bebeluși? Vedeți-vă de treabă. Copilului meu îi place înghețata mult mai mult 😉

via GIPHY