Fracturile copiilor se vindecă mai ușor decât frica

Am citit asta pe undeva, îmi pare rău că nu mai știu unde. Într-o carte. Inițial, am zis, ce prostie! Gândindu-mă la toți dinții ăia mulți fracturați pe care i-am reparat la viața mea. În UK, era în mare vogă rugby. Veneau puștii cu bucăți de incisivi în mână sau chiar cu ei întregi în șervețel, de ziceai că i-au primit la superofertă. Apoi nu mai spun de copii căzuți în freză, buze sparte, sânge, dinți înjumătățiți. Deci clar, era o prostie ce-am citit, autorul ăla nu știa nimic. Rolul unui părinte e să se îngrijească de copilul său, în primul rând de integritatea sa fizică. Oasele și dinții nu vi se par destul de importanți?

Acum, să vă spun o poveste. Tudor și-a dorit mult de la iepuraș o bicicletă. Mult de tot. Când vedea un copil pe două sau trei roți în parc, nu mai putea de încântare. Așa că, am construit anticipația, am zis că asta e o dorință destul de mare, pentru care merită să așteptăm un pic. A venit iepurașul cu bicicletă și cască, să fim în siguranță și-n legalitate. Casca a fost dragoste la prima vedere (și aici am construit în timp, orice biciclist vedeam, îi admiram casca; dacă biciclistul nu purta una, evidențiam chestia asta și îi explicam copilului de ce e periculos). Bicicleta, nu. Fiindcă atunci când s-a urcat pe ea, noi ne-am urcat pe el, toată familia, 5 adulți binevoitori și gălăgioși. Unul trăgea de ghidon, celălalt de copil, fiecare zicea ceva pe limba lui. L-am înnebunit. Prea voiam noi să-i arătăm cum se face, prea nu l-am lăsat pe el.

Sinceră să fiu, nici nu știu exact CE s-a întâmplat. Știu doar rezultatul. Tudor a fost foarte fericit și a spus tuturor că a primit de la iepuraș bicicletă, dar nici nu s-a mai urcat pe ea de atunci.

Întâi am zis că îi e o idee prea mare. Ceea ce îi și era. Între timp, a crescut ideea respectivă, doar că pe bicicletă să încalece nu a mai vrut neam. Nici pe a altor copii, în parc. E foarte mulțumit cu trotineta și cu tricicleta lui.

Încet- încet, se reapropie de ea. Când vrea el, fără sugestii de la noi. Cu siguranță o să încalece o bicicletă la un moment dat. Dacă va fi asta ori alta, nu știu. Dar știu că frica asta s-a lipit de el într-o clipită și, deși eram acolo, nu m-am priceput să o alung.

De asta, urăsc toate atenționările de genul ”vezi să nu cazi”, ”e periculos” și așa mai departe. Ați văzut poate, în parc, cum începe un copil să alerge, reflexul adultului însoțitor e să îi spună ”mai încet!” sau ”ai grijă”. Și, ați văzut vreun copil să se oprească din alergat? Sau să încetinească? Cum face să aibă grijă? Nu e ca și când e hăbăuc în tot restul din timp.

Uite-așa ne învățăm copiii să ne ignore. Cu mult exercițiu și multe vorbe din astea pe care le spunem, de fapt, pentru noi. Nu pentru ei. Să știm noi că ne-am manifestat ”grija”. Că ne-am îndeplinit rolul de protectori.

Că am bifat căsuța.

Sau e un reflex negândit, moștenit și manifestat ca un strănut când dai de lumină.

”Auleu, urcă scările fără să se țină de nimic.”

”Fugi după el, s-a dus singur în casă.”

”Lasă jos furculița, că o să-ți scoți ochii.”

Of, Doamne. Vine un moment în viața fiecărui om, când nu mai urcă scările ținându-se de ceva. Când fuge singur în locuri. Cât despre furculiță, ce să zic, cunosc mulți copii care o știu folosi corect în scopul pentru care ea a fost făcută: acela de a mânca. Între un copil care să se teamă de o furculiță și unul care să mănânce cu ea, ce alegeți?

Parcul nu e o mare capcană întinsă pentru noi. Strada nu e un bau bau în devenire. Cu anumite reguli și limite corect explicate și respectate de toată lumea, copiii învață să aibă singuri grijă de ei.

Duminică eram în Parcul Tineretului toți trei și Tudor a vrut să urce scările care duc în spate la Polivalentă. Dacă știți, sunt destul de multe și pentru un adult obosit, apăi pentru un omuleț de 2 ani și-un pic. La coborâre, a pus piciorul pe o scară stricată, din care lipsea treapta, a alunecat pe nisip și a aterizat în fund. S-a speriat tare și el și noi, a început să plângă, l-am luat în brațe și tendința a fost să-l duc așa până jos. Doar că m-am oprit. Mi-am dat seama că Frica de Scări ne bătea la ușă. Și nu era s-o invit înăuntru! Așa că am pus jos copilul după ce s-a liniștit, m-am întors la scara stricată, i-am arătat din ce cauză a căzut și cum a alunecat pe nisip, el a înțeles și am mers mai departe. Ce-am învățat: să ne uităm pe unde călcăm și să nu avem încredere în scări stricate. Am fost foarte mândră de el și i-am spus: Așa e și-n viață, Broscuțul meu iubit. Uneori cazi, dar cel mai important e să te ridici de fiecare dată și să mergi mai departe. Fix ca astăzi, pe scări.

Apoi, mi-am dat seama că dacă încrederea în sine a copilului ar lua formă fizică și, de fiecare dată când el ar căpăta o frică, o parte din forma asta s-ar sparge, blondele ar înțelege mai bine ce scriu autorii prin cărți. Că dinți putem repara mult mai ușor decât încrederea copilului în sine.

foto Shutterstock

Articolul anterior

Teoria Rujului pe Buze, discuții cu bunica la cafea

Articolul următor

Când bărbatul divorțează și îl doare-n cur după aia. Inclusiv de copii.

39 Comentarii

  1. In Romania mi se pare ca parintii sunt mult prea protectori si nu vor sa-si lase copiii sa experimenteze singuri fiecare etapa a vietii, de teama sa nu cumva sa pateasca ceva. Mi se pare gresit si am observat ca cei care procedeaza in felul asta nu ii ajuta, ci ii fac sa devina mai sensibili, mai nesiguri pe ei si totodata dependenti de o alta persoana.

    1+
    • E foarte greu să te abții!!!!!!!! :)))))

      1+
      • Corina

        Cumplit de greu!!!:):(

        0
        • Nicu

          Chiar daca e tare greu, dar parca prefer sa fac eu un efort acuma (cand imi iese) si sa il las sa experimenteze, decat sa las sa i se acumuleze frici, fobii si o incredere de sine oarecum ciobita pe viitor. Ciobita de catre fricile noastre, nu ale lor, ei nu se nasc cu frica, noi le-o transmitem, volens nolens.
          E bine ca nu e usor, e bine ca avem si grupul nostru de blonde, din care sa ne tragem cativa stropi de incurajare si pozitivism.
          🙂

          2+
          • Băi, îmi e tare drag de tine și de felul în care comentezi.
            Bună paranteza, foarte bună.

            0
  2. Silvia R.

    Ai mare dreptate, dar asa greu e sa te opresti din “ai grija”… Vlad implineste in curand un an, incepe sa invete sa mearga in picioare si deja sunt stresata sa nu isi sparga ceva. E greu sa ai incredere ca omuletul care la parca ieri depindea de tine sa il muti de o burtica pe spate va invata sa isi poarte de grija. E al naibii de necesar sa ai incredere, dar atat de greu…

    0
    • Îți dai seama că te înțeleg perfect!!! DUpă fiecare cap în gură pe care mi l-am luat de la fiu, secunda până mi-am dus limba peste dinți să verific ce a mai rămas din ei a fost eteeeeeeeeeeeeernă.

      1+
  3. florin matyas

    Când am primit prima bicicletă a fost destul de greu să mă obișnuiesc. Dar după o vreme am mers singur pe bicicletă. Cred că problema a fost la voi. Trebuia să îl lăsați pe copil singur să se joace cu bicicleta iar voi să îl priviți de la distanță.

    Nu știu dacă ne săturăm de pericole când creștem. Uneori noi le căutăm dinadins.

    Curajul este un atribut între altele. Cum spunea cineva: Frica nu dispare. Ea rămâne acolo. Doar că o ții sub control.

    Așa e peste tot! Curajul nu apare când dispare frica. El apare când frica se diminuează.

    Numai la psihopați nu le este frică. Ei nu simt nimic. La ei totul este simulare.

    Ei nu simt vinovăție pentru că ei nu fac nimic greșit în mintea lor. Ceilalți nu pot să îl înțeleagă deci ceilalți sunt vinovați. El este curat ca un prunc.

    0
    • Da, nu vrem să ne facem copilul psihopat, dar să urce singur niște scări la 2 ani sau să se dea pe o bicicletă mi se par chestii destul de rezonabile. Doar zic 🙂
      Și-mi plac mult comentariile tale. Cineva a comentat ieri pe fb la articolul cu Hitler și te-a lăudat.

      0
  4. O sa fiu oleaca troll acum, copilul tau e mititel si asa gandeam si eu. Si cu gandirea asta au venit la pachet muscat de caine, dintii rupti si alte chestii care nu, chiar nu sunt usor de reparat. Nu vrei sa stii ce inseamna cazut pe scari la noi, cunosc trei cazuri de copii cu sechele pe viata, deci nu, ragusesc repetand si nu ii e frica nici de scari, nici de bicicleta, de nimic. Totul e cum ii spui

    2+
    • Mihaela M

      Aici prezentă și a doua mămică stresată și panicată.

      0
      • 😃 Stiu, nu trece. Cum a procedat Miruna cu scarile fac si eu. In general am 3 trepte – daca risca doar ceva julituri si durere, imi musc limba, la chestii care se pot lasa cu dinti rupti o iau cu ‘as prefera sa nu faci asta pt ca se poate intampla x, daca tii neaparat, sa fii atent’, si chestii care se pot lasa cu gatul rupt le interzic si le explic, si nu negociez. La mine asa a functionat, dar nu exista reteta universala…

        0
        • Dragele mele, să vă explic un pic. Când Tudor a primit prima motocicletă de la bunici, una din aia ieftină, din plastic, 50 lei, taică-său a sărit ca ars. Tocmai avusese un pacient, un copilaș care căzuse cu una identică, de a trebuit de urgență operat la cap. Bine, copilul ăla nu avea încă 2 ani, a luat-o la vale și s-a dus într-un șanț. Nici copilul nnostru nu avea încă 2 ani, deci am pus-o un pic în așteptare. Iar acum știe regula: ne dăm cu motocicleta doar cu casca pe cap.

          1+
  5. Mihaela M

    Adevărat, dar frica lor nu o simțim/vedem întotdeauna, dar dinții reparați da :-). Un echilibru între cele două e greu de atins, însă putem încerca.

    0
  6. Alina

    Zilele trecute, eram cu nasii si al lor copil de 7 ani intr-un parc de prin Floreasca. Si acolo in parc e si o zona cu o mini tiroliana si alte nebunii de aparate. Ei, si Andrei al meu a vrut sa se agate cu mainile de o chestie destul de inalta. L-am luat in brate ca sa intinda mainile si sa prinda fierul si o aud pe nasa’mea ca ii zice “Esti cam mic pentru asta, o sa cazi”. *facepalm* Evident… in secunda doi, Andrei al meu nu a mai vrut, oricat am incercat sa ii explic ca nu va cadea. Stiu ca ea nu a facut-o din rautate, dar, punand raul inainte, i-a transmis copilului frica de acel aparat. In schimb, n-am lasat-o sa spuna nimic cand a vrut sa se dea pe tiroliana. Care tiroliana nu era ca-n parcurile de aventura, cu protectie si centuri. Pur si simplu te urci cu fundul pe o bara si te tii cu mainile de lant pana ajungi in capatul celalalt. :)) Andrei si-a dorit sa se dea si l-am incurajat sa o faca. S-a dat de vreo 4 ori. 😁

    Pe mine nu m-au invatat ai mei sa merg pe bicicleta, nici n-am avut pana tarziu. Am invatat singura, direct pe un Pegas, cred ca aveam vreo 7 ani… in spatele casei, distanta dintre noi si vecin era de vreo 70 cm si dadeam cu coatele si genunchii cand intr-o casa, cand in alta. Dar am invatat. 😅

    0
    • Nașa ta a zis-o ca pe un reflex, fiindcă era fix ce credea. Și voia doar binele copilului, să fii sigură de asta. Fix așa cum vrem toți. Binele copilului, cât mai puține julituri în genunchi. Dar își au și juliturile rolul lor.

      1+
  7. Adriana

    Sunt sătulă când aud Atenționările astea din partea altora, încerc sa nu le folosesc și eu. Cel mai tare ma deranjează când ii spun ca o sa cada și își sparge capul, sau își rupe nush’ce membru al corpului, sau vorba ta, își scoate ochii. De parca Ar înțelege el ce înseamnă sa își scoată ochii 🙄😩😔
    Zici ca trăim într-un film de groaza uneori.
    Ah, piciul a prins frica de muste din cauza bunicii care a încercat de câteva ori sa îl facă sa stea cuminte la culcare. Urla terorizat când zboară vreuna pe lângă el. Cu gândacii nu are nicio treaba. Încă. Urmează sa vina cealaltă bunica sa stea cu el o perioada.
    Ce e cu oamenii ăștia???

    0
    • Acum o să fie mult mai greu să învingi teama de muște, de care nici nu știai că e nevoie să te ferești. uite cum își fac oamenii probleme unde nu-s. Am observat și asta. Ca să trecem acum un hotar, ca să convingem copilul de ceva, în cazul tău, să adoarmă, inventăm tot felul de propoziții, pe care copiii le iau de bune și uite unde ajungi.

      0
  8. Anca neacsu

    Pff ce bine ca nu stiu cum si prin ce minune , eu sunt fix opusul mamelor grijulii. Azi ne-am plimbat prin parc si chiar l-am lasat singur sa urce si sa coboare scarile fara sa se tina de nimic. Frica in inima era la cote maxime. Tatal era transpirat tot asteptandu-l in capul sarilor. Eu din spate il felicitam si il pazeam in caz ca se dezechilibra. Concluzie baiat fericit parinti obositi :))dar mandrii.

    2+
    • Exact! Fericirea aia e unică! Așa se pune temelia încrederii în sine. Din experiențe din astea! Super.

      1+
  9. Gabriela F.

    Ii spuneam ai grija ai sa cazi…ei na..și ce…am rectificat…de acolo ( la picioarele patului mai exact- care are o margine care mai mult încurcă😅) ai sa cazi …și nu asta e o problema.. problema ce că te vei lovi…va durea și vei plânge…și asta e mai răuc…nu știu dacă fac bine…dar mă gândesc că lovituri sunt multe dar trebuie sa avem grija la durere…asa m.am gândit eu că e bine…😐

    0
    • Avem niște prieteni care îi spun fetiței lor ceva asemănător, iar ea zice: să mă îmbolnăvesc. Păi, o să mergi la spital! – Vreau să merg la spital. Păi, o să îți facă injecție. Vreau să îmi facă injecție. Înțelegi, tot așa…

      Eu zic altfel. A căzut și și-a julit genunchiul. L-am ținut în brațe până a plâns și i-am zis că îl înțeleg că îl doare, că aș vrea să-mi dea mie durerea lui. Apoi, i-am zis că așa e, l-a durut, dar acum tot sângele ăla proaspăt vine să vindece buba. Și acum începe procesul de făcut piele nouă și mai frumoasă peste.
      Mereu când îl doare, mă străduiesc să văd dincolo de durere și să îi spun și lui, după ce am empatizat, transpirat, tot tacâmul :p, că e ok, o să se facă bine. Pe pozitiv. Fiindcă așa și e. Chiar o să se facă.

      0
  10. Au venit în vizită la noi niște prieteni care au o fetiță de 3 ani si micuta a văzut pisica mea. S-a dus inspre ea sa se joace iar taica-su: poti sa o mângâi că nu te musca! 🙂
    Din momentul ăla, fata a stat in alt colt de camera, nici nu s-a mai uitat către mâță 🙂

    0
  11. Imi place sa vad in jurul meu din ce in ce mai multe mamici care construiesc lucruri importante in cei mici; cred ca generatiile care vin vor fi mai putin macinate de temeri, frici; cred ca sanatatea mintala (despre care am aflat muuult mai tarziu decat as fi vrut) este foarte importanta si ca toate hopurile acestea mai mici, mai mari atat pentru parinti, cat si pentru puii lor construiesc caramida cu caramida procesul de maturizare emotionala, abilitatea de a nu ramane pe loc si de a merge mai departe, pe pozitiv, cum ziceai mai sus intr-un comentariu, Miruna.

    Mai cred ca generatia din care fac parte (anii `90-`91) nu prea a avut parte de construirea impreuna cu parintii a procesului de maturizare; poate de aceea tot citesc articole care spun ca una dintre cele mai predominante boli in prezent este…depresia.

    Fain articolul, Miruna!

    0
    • Pro TV-ul are o campanie faină despre depresie, poate o știi. Și mai circula un viral pe fb acum o vreme care zicea tot ceva asemănător. Că lumea reacționează atunci când îți rupi un picior, are toată empatia din lume pentru tine, dar când e vorba de depresie, puțini înțeleg.

      0
      • Cricket

        Da…putin inteleg. Si dupa ce treci de ea, tot e mereu in umbra, dar o accepti ca pe un tovaras de drum. Mie imi e tare frica sa nu i se intample ceva fetitei mele, nici macar un muc, dar incerc sa ma abtin si sa o las sa i creasca aripi. O sa fiu mereu in spate sa o ajut, sa o ocrotesc, dar fara ca ea sa vada si voi incerca sa nu intervin decat daca va fi imperios necesar.

        0
  12. Robo

    este intr-adevar, o greseala sa fii supra protector, eu chiar am vazut copil de 3 ani care la locul de joaca era tot timpul de mana cu bunica, si nu din dorinta copilului.
    cand bunica a vazut-o pe a mea ca face niste lucruri singura, i-a zis fetitei ca poate sa le faca pentru ca e o fetita mai mare, ceea ce m-a facut sa o intreb pe bunica cati ani are fetita ei (avea exact cat a mea)

    e aproape un abuz asta, ca practic nu lasi copilul sa creasca.

    dar pe de alta parte, a mea fata e complet neinfricata (bordeline reckless) si si-a luat niste cazaturi de mi-a inghetat sangele in vine.

    cand era mica era mai prudenta, nu am avut problema asta cu ea pana pe la 4-5 ani, ba chiar ma mandream ca erau lucruri la care zicea ea singura “sunt prea mica” si renunta.

    apoi a venit un moment in care a prins incredere in ea si a devenit foarte repede prea increzatoare in propriile capacitati.

    1+
    • înțeleg ce spui, deși cine ești tu să zici că e prea încrezătoare? Orice lucru măreț a fost mai întâi un vis măreț.
      E o limită destul de fină. Dar e important să nu sară de la etaj, convinsă fiind că poate să zboare.

      0
      • Robo

        Apropo de zburat, noi avem geamurile foarte joase si chiar ieri le explicam preventiv copiilor de ce nu e bine sa se urce pe pervaz cand ala micu’ a zis “da, dar zbori pana jos si e frumos”.
        Asta in conditiile in care noi nu folosim metafore cand vorbim cu copiii si nu-i pacalim cu lucruri gen “mos craciun care zboara cu sania prin aer” si altele asemenea.
        Nu e de gluma cu zburatul asta.

        1+
  13. Snow Flow

    Eu nu mai stiu ce sa zic. Cred ca sunt o mama iresponsabila. De aproape 11 ani cresc copii si a doua odrasla de 5 ani, ce facea saptamana trecuta, afara, in prezenta sora-sii, pe care nu o asculta (evident)? Si-a urcat trotineta intr-un copac, s-a urcat pe ea si se legana cumva intre doua crengi groase. Si nu doar o data… Pur si simplu innebunesti. Sau ii lasi sa isi sparga capul pentru ca orice faci orice zici, tot catarat e copilul ala. Nu-mi spuneti ca de ce nu eram afara. Copiii mei ies singuri afara pentru ca locul in care stam e sigur (nu sunt masini, alte pericole) si e usor de supravegheat de pe toate geamurile. Dar eu lucrez si copiii trebuie sa iasa afara. Stiu ca e posibil sa aud in orice clipa un urlet dar nu pot sa tin copiii inchisi ca eu trebuie sa fiu in casa. Pana acum s-au jucat foarte mult pe cont propriu si in natura. Eu cred ca per ansamblu le este folositor in dezvoltare dar… sunt riscuri.
    In parc mi se pare mult mai stresant pentru ca sunt prea multi copii si probabilitatea de accidentare e mai mare decat in natura, cu putini copii si spatiu.

    1+
  14. Alice

    Fix duminică în parcul Tineretului dar la intrarea de la orășelul copiilor sau cum ii zice am asistat la vreo 5 cazaturi ale copiilor de pe bicicletă ori trotineta, plansete, urlete, doar că niciunul din cei 5 nu aveau cască de protecție ori genunchiere, cotiere.

    0
  15. Ce greu imi este si mie sa evit aceste cuvinte… Mai ales de cand a inceput sa misune prin casa. Peste tot vad pericole (marginea patului, manere ale dulapurilor etc), imi imaginez tot felul de situatii si imediat sar sa il atentionez. Sper sa fie mai rare pe viitor!

    0
  16. Ana-Maria

    Frumos articolul..
    Intr.adevar, trebuie sa avem rabdare si cred ca educatia e reciproca..multe am invatat de la baietelul meu (2.9 luni), d ex. E foarte fain sa arunci cu pietre intr.un rau..radea cu o pofta😀. Trebuie sa avem incredere in ei si atunci le dam si curaj, se le explicam pericolele la care s.ar expune, stabilind anumite reguli si limite (cum bine s.a spus) si ei vor invata repede. In acelasi timp, ei ne educa pe noi, sa fim mai buni, mai rabdatori. ❤️

    0
  17. Așa eram eu la Eliza când tasu’ o învăța să urce pe scări singură. Ce mă mai certam cu el că îmi era frică să nu cadă.
    Acum la al doilea copil nu mai sunt așa îi las mai multă libertate. Să vezi ce repede le urcă nici n-ai idee, la doi ani. La coborât e mai greu, am incercat să-l las două trepte singur, dar nu vrea întotdeauna. Uneori îi e frică.

    0
  18. Iasmina

    Ieri pitica mea escalada ceva masa … ma rog era doar scheletul sa zic asa … la un moment dat o vad ca vrea sa stea ca pe scaun era clar ca va pica pana sa ma indrept spre ea pac cum avem noi obiceiul sa spunem era sa isi ,,rupa gatu’’ sa speriat putin apoi ghici ce inapoi tot acolo :)) e normal sa cada sa alerge ,sa se ridice seara imi spune pitica nu frica asa pocit 🙂 sunt mandra de ea .. la 1 an si cateva luni urca singura scarile de la topogan si erau facute ca o scara am lasat o pt ca un copil poate multe daca il lasi

    0
  19. a fost un curaj fantastic pt mine sa inteleg ca frica am capatat-o prin educatie si ca daca nu opresc eu, o transmit fetei.
    Da, i-am transmis o parte din fricile mele. Dar lupt sa ma corectez – copilul copie pana la urma si efortul meu de a-mi depasi defectele/problemele conteaza.

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 197 queries in 0.620 s