Mama, către mine: ”Tu nu ai făcut niciodată tantrum”. Sună cunoscut?

Adevărul e că mulți părinți de acum 30 de ani, actuali bunici de toddleri, spun asta. Voi nu făceați niciodată tantrum, când erați copii. Poate asta e o boală modernă de care suferă pruncii zilelor noastre fiindcă părinții lor sunt așa niște experți.

S-o luăm pe rând.

1. Adevărul e că ”toddler” nu e un termen care să-mi placă neapărat, dar tot adevărul e că durează mult să spui ori să scrii ”copil între 2 și 3 ani”.
2. Toddler și tantrum sunt acele aproape sinonime pe care e voie să le folosești în aceeași propoziție fără să fii acuzat că ești un cap sec și nu știi când e pleonasm de la o poștă. E voie fiindcă drama unui toddler în tantrum e la fel de mare ca a mamei care-i stă alături și nu știe în ce gaură din pământ să se bage. Sau ca a unui blogger care nu știe ce alt cuvânt mai potrivit să folosească.
3. Și încă un adevăr: că e plin de părinți experți. Nu i-ați văzut? Sunt peste tot. În parc, la grădiniță, în sala de așteptare de la pediatru. La coafor, la biserică, la Mega Image, pe bloguri. Fiecare a citit ceva pe undeva, din surse incontestabile, dar nu asta îl califică de drept și de fapt la statutul înalt. Ci experiența cu propriul copil. Dacă-s doi, gradul de expertiză e aproape echivalent cu al unui chirurg în mânuirea unui bisturiu, dacă-s trei, la copii mă refer, practic, îți pierzi dreptul la replică. Ai doar o responsabilitate: să-i asculți. Ei știu, că doar au trei copii și tu abia l-ai născut pe primul, pseudoexpert ce ești. Unii mai au și câine pe lângă copii, ăștia-s egali cu Papa de la Roma. Iei notițe când ei vorbesc. Iar dacă au și blog așa ca mine, te-ai ars! Singura salvare e să citești în continuare. :))

Revenind la mamele noastre. Sau, na, la a mea, că nu-mi permit să le vorbesc pe ale voastre. Situația e așa: orice-ar zice de bine despre mine, îl are întotdeauna pe taică-meu girant. El e acel martor care depune mărturie cu mâna pe inimă în apărarea cuiva nu ca să-i ia neapărat partea, ci fiindcă e important să se știe adevărul curat. Și, uite-așa, se dau doi adulți pefect responsabili, care pot povesti ore-n șir cum eu spuneam poezii la 6 luni, făceam caca pe wc la 9. Fermecător, desigur.

Practic, n-ai nicio șansă s-o combați. Pe teorie, desigur. Pe mama, nici măcar n-are rost să încerci. E taur, iar asta spune totul. Deși soțul meu crede că horoscopul e o prostie la fel de mare ca homeopatia. Eu nu mai cred nimic, fiindcă știu cât de încăpățânată e mama. De multe ori o iubesc pentru asta, deși de puține ori e ușor să mă împac cu ideea. Că eu nu-s ca ea, asta vă tot zic și voi nu mă credeți.

Tu nu te-ai pus niciodată în mijlocul unui magazin să urli și să dai din picioare, vor spune părinții noștri aproape în cor, dacă-i întrebi.

Ceea ce-i foarte posibil, deși există câteva explicații deloc mai puțin posibile:

1. Pe vremea mea, cel puțin, nu prea existau magazine. Și, dacă existau, erau atât de goale rafturile lor, încât singurul motiv pentru un copil să urle ar fi fost să-l scoată cineva mai iute de-acolo.
2. Cu tot respectul cuvenit, memoria le mai joacă feste. Știu că bunicii (noștri) sunt fermecători când spun povești care încep cu ”în patrușpatru”, dar adevărul e că ni se par fermecătoare doar fiindcă nu am fost acolo să știm că era patrușcinci. Deci nu avem niciun drept să ne putem enerva. Așa și aici: nu putem contesta, dar nici nu putem crede.
3. Cu tot respectul și pentru noi, nu e ca și când ținem minte tot ce făceam la 2 ani. Deci nu prea știm nici ce NU făceam, ceea ce mi se pare destul de logic.
4. Plus că, am impresia că tantrum a intrat de curând în vorbire, deci n-aveau cum să diagnosticheze ceva ce nu exista. Asta, până a venit dr. Emmanuel Tantrum în era științei popularizate și pus punctul pe i. Sunt sigură că internetul era deja inventat la acea oră.

Dar tot nu mi se pare cinstit să concluzionăm că noi nu sufeream de boala obsesivului NU, că noi nu făceam tantrumuri în magazine. Că noi acceptam de fiecare dată să ne fie schimbat scutecul, tăiate unghiile, spălați dinții.

Și mi se pare pare greșeală și mai mare să comparăm un copil cu alt copil, chiar dacă acel alt copil eram noi, părinții de acum. Am citit eu pe undeva, dintr-o sursă incontestabilă. Și normal c-am scris pe blog, să nu credeți că nu-s vreo expertă care nu vorbea la 6 luni. Poate depune tata mărturie. 😉

Concluzia: Să ne liniștim. Căci, iată, există o speranță. Mii de studii, mici dar foarte relevante, făcute inclusiv pe familiile noastre, arată că avem șanse mari să uităm. Acea criză de furie din centrul orașului când copilul între 2 și 3 ani era cu cracii-n sus și tu, cu privirea-n pământ. Sau acea scenă de groază din supermarket, când același copil între 2și 3 ani și-a dat seama că și-a luat pantalonii verzi în locul celor gri. Și privirile celor din jur. Ochii lor dați peste cap. Pufniturile printre dinți. Neputința ta, de părinte. Lacrimile cărora le dai drumul când simți că nu mai ai nimic de pierdut. Inclusiv demnitatea. Știu că știm cu toții că nu are rost să ne simțim așa când un pui de-al nostru face o criză doar fiindcă e prins sub o avalanșă de emoții pe care nu le știe direcționa. Știu. Partea bună e că sigur vom uita. Știți de unde știu? Pentru că urmează prea multe momente frumoase cu puiii noștri, atât de multe încât n-o să  mai avem unde le stoca. (Și-atunci vom șterge amintiri din astea trantrumoase.)

Pot depune mama și tata mărturie. 😉

foto unsplash