De ce primii ani de viață contează atât de mult, dacă oricum copilul nu își amintește nimic

De ce primii ani de viață contează atât de mult, dacă oricum copilul nu își amintește nimic miruna ioani

Mintea bebelușului este ca o foaie albă de hârtie, pe care vin înscrise toate informațiile despre sine și despre lume. Copilul știe după primii ani de viață dacă această lume e un loc prietenos, unde se poate simți în siguranță sau dacă, dimpotrivă, e un loc unde trebuie mereu să fii în alertă, de parcă un pericol poate lovi în orice moment.

Primii ani de viață sunt cruciali fiindcă atunci se formează tipul de atașament, adesea influențat de relația cu mama sau cu îngrijitorul principal. Am mai povestit aici despre atașament securizant și ce am întrebat-o pe Laura Markham, nu e cazul să reiau.

Păianjenii din capul nostru

De exemplu, unii oameni au o frică foarte mare de păianjeni. Asta nu se întâmplă din cauză că păianjenii ar fi niște monștri foarte periculoși, ci fiindcă, în mintea lor, ei sunt echivalentul acestora. Cel mai adesea, cândva, în acei primi ani din viață, informația referitoare la păianjeni a fost scrisă pe foaia albă că ei sunt acești monștri înspăimântători. Copilul fie a văzut-o pe mama care a sărit ca arsă la văzul unui asemenea dihanii, fie s-a speriat el însuși la un moment dat. Cunosc o persoană care se teme de câini atât de tare, încât nu a vrut să intre în curtea cuiva care avea un caniș. Știți, canișii sunt cățeii ăia mici, albi și pufoși, cei mai drăgălași din lume. Omul acesta nu se temea de canișul ăla creț din curte, ci de bestia uriașă din mintea sa.
caniș miruna ioani

Cum putem influența tipul de atașament al copilului nostru?

Vă mai dau un exemplu personal. Tudor a avut o lungă perioadă în care cădea și nu se ridica singur. Uită-i pe alții cum se ridică fără probleme, zicea tatăl lui, al nostru e prea mămos. Imediat plânge. De fiecare dată, trebuia să mă duc la el, să îl au în brațe și să îl liniștesc. E adevărat că mulți copii de vârsta lui cădeau și se ridicau singuri, dar mai e adevărat și că nu toți copiii sunt la fel. Așa că m-am dus și l-am tot luat pe al meu în brațe, până a simțit că e momentul să se ridice el. Și acum, uneori, mă mai cheamă, asta e. Pentru mine, important e cum se simte copilul meu, nu ce cred alții că ar trebui să simtă și cu atât mai puțin ce fac alții de o vârstă cu el. Pentru mine, important e ca fiul meu să știe că poate apela la mama lui oricând, nu numai când îi e bine sau rău, ci oricând, că eu sunt acolo. Să fim serioși, nu are 35 de ani, nici 2 nu a împlinit încă! Nu pot avea pretenția de la el să gătească cina și nici să plătească chiria la apartament.

Ieri citeam într-o librărie despre cele două mari tipuri de atenție de care are nevoie un copil:

  1. Atenția de formă: să știi când îi e sete, foame, frig, somn.
  2. Atenția de fond: să știi când e vesel, trist, când îi e teamă, dor etc.

Niciuna nu e mai importantă decât alta și niciuna nu poate exista fără cealaltă în tabloul complet al atașamentului sănătos.

Semne ale unui atașament sănătos față de un părinte (mama, de obicei):

  • Copilul plânge când pleci/se bucură când revii.
  • Dacă se lovește, caută alinare la tine.
  • Într-un spațiu mai mare, când explorează, îți caută privirea pentru confirmare.
  • Cooperează. Am citit ce înseamnă, de fapt, adevărata cooperare a copilului. Nu e atunci când ascultă ordine, ci atunci când îți mimează starea de spirit. Mamele știu exact ce înseamnă asta. Când eu sunt agitată, e și el agitat. Când eu sunt nervoasă, face o criză de furie. Când eu sunt obosită, nu poate adormi. Toate sunt semnele unei legături profunde între părinte și copil.
  • Vrea să se joace cu tine în loc de alți străini.
  • E capabil să amâne o plăcere. Nu devine anxios, nu îl apucă nici crizele, nici tantrumurile dacă e nevoie să mai aștepte puțin până se întâmplă ceva.
  • Oferă, primește, împarte (jucării, mâncare, nu părinți).
  • Respectă regulile și are încredere în tine că îl conduci pe calea cea dreaptă (asta înseamnă că știe că nu ai cerințe absurde față de el și că încrederea e reciprocă)

Mi se pare fascinantă toată treaba asta cu atașamentul copilului și primii ani de viață, care contează așa de mult, deși nu ne amintim nimic.E un paradox teribil.

Update: ofertă încheiată. Dacă vreți să aprofundați tema, să înțelegeți niște lucruri și să găsiți răspunsuri la anumite întrebări, vă invit weekend-ul viitor la o conferință de 2 zile, pe această temă, susținută de prof. dr. Ana Muntean. Detalii aici. Dacă sunteți interesați și vă doriți să participați, am 2 bilete (în valoare de 550 lei fiecare) pentru cititorii blogului. Le voi oferi le-am oferit deja primilor 2 doritori în primele 5 minute de la publicare. Dar, vestea bună e că am încă 7 bilete cu 70% reducere (adică 165 lei în loc de 550), pe care le ofer tot în ordinea cererii. Pentru a vă înscrie, vă rog să îmi lăsați un comentariu mai jos, atenție, să treceți adresa voastră de email corect. Haideți la conferință, sigur va fi de ajutor.

Later edit: Dacă, în viitor, doriți să știți când public ceva pe blog, înainte de a da eu share pe facebook, vă invit să vă abonați aici sau la push notifications. Adesea fac asemenea parteneriate media, în care eu anunț o conferință și primesc câteva bilete gratuite pentru dumneavoastră.

Mie mi-e teamă, într-un fel, de concluziile tuturor cercetătorilor britanici pe parte de psihologie și parenting. Dar, și mai teamă, îmi e să nu greșesc în felul în care îmi cresc copilul, ca să nu îl stric în vreun fel. Așa că am decis următorul lucru: mă informez bine de tot ce spun ei (totuși, nu sunt o ignorantă care nu știe literele să citească), dar mă las îndrumată mai ales de instinctul meu. O să-i ofer libertatea să exploreze când dorește  în condiții de siguranță) și o să-i ofer alinare copilului meu oricând are el nevoie (indiferent de ce cred alții, el este singurul care știe când are nevoie de brațele mele, iar brațele mele vor fi întotdeauna deschise pentru el. Chiar și când va fi mare, chiar dacă e băiețel.)

foto Shutterstock

Articolul anterior

Ești însărcinată! Cea mai minunată veste pe care am primit-o vreodată (p)

Articolul următor

Am fost până în Cipru să vedem ce înseamnă ospitalitate

46 Comentarii

  1. Roxana

    Super articol!!!
    Acum chiar simt ca am facut lucruri bune in primii ani😝! Sper ca nu mi-am iesit inca din mana.
    Nu pot merge la conferinta,desi cred ca va fi foarte interesant.

    • La voi e destul de evident. Nu cred că aveai nevoie să citești pe un blog că ai făcut bine.

      • Roxana

        Sa stii ca uneori instinctul m-a ajutat mai mult decat informatia. Au fost momente in care am zis ca nu voi dormi cu ea,ca o voi lasa sa fie independenta. Dar toate planurile mi-au fost date peste cap chiar de catre ea…
        I-am dat eu sa manance pana la 5-6 ani,desi toata lumea se uita ciudat. La 3 ani cand a conclusionat ea ca “de ce voi dormiti impreuna,iar eu singura?”am luat-o cu mine in pat. Si multe alte lucruri sanctionate cumva de cei din jur. Doar ca am luat in considerare doar nevoia ei de a fi langa ea. Si ne-a fost bine!!

  2. Mihaela

    Buna! Pe mine mă interesează!

  3. Pentru ca am fost in sala cu tine la Laura Markham si mi-a dat universul peste cap la prima declaratie despre atasament as vrea sa o aud si pe dna dr. Muntean, fara bariere lingvistice.

  4. Cristina M

    Buna! Te citesc cu drag. Mie mi-ar placea cele 2 invitatii pentru sora si mama mea (eu nu locuiesc in tara). Dar ele tare s-ar bucura de sfaturi si idei despre cum a-l creste cat mai frumos pe nepotelul meu de 5 ani!

    • Cristina, din păcate, invitațiile s-au dat imediat cum am publicat. Îmi pare rău. Au mai rămas însă vouchere cu reducere 70%. Îmi zici dacă te interesează și ți le trimit pe mail. Doar că nu știu dacă nu e totuși prea mare nepoțelul și puțin depășită faza. Însă cine știe, poate vine încă un copilaș? 🙂 voi știți mai bine.

  5. Anca stir

    Foarte multe lucruri interesante si utile am descoperit pe blog! Multumesc ca le imparti cu noi.

  6. Elena

    Hello! Si pe mine ma intereseaza!

  7. Ioana

    Mă interesează biletul cu reducere. Cum fac?

  8. Corina

    Si eu vreau bilet cu reducere.

  9. Mimi

    Pe mine mă interesează să citesc rezumatul după conferință!!! Îl scrieți întotdeauna așa de foaaarte bine. Îmi rup din timp să vă citesc și o fac întotdeauna cu plăcere! Vă mulțumim pentru că și dumneavoastră vă rupeți din timp să ne scrieți. Se vede cu ochiul liber că este de asemenea cu plăcere. La conferință nu-mi permite distanță de multi km să ajung. Dacă aș fi în țară, poate aș fi vrut să particip. Vă mulțumim frumos oricum pentru invitație și informație!

    • Ce mesaj frumos! Mulțumesc tare mult 🙂 Din păcate, eu nu ajung de data asta la conferință, fiindcă e weekend-ul în care sărbătorim o aniversare importantă în familie și nu se poate fără mine.

  10. Mama mea a lucrat multi ani la un centru de plasament, unde avea cam 40 de copii sub supraveghere (si doar 2 infirmiere care sa aiba grija in acelasi timp de ei). Va dati seama munca titanica de a hrani, spala, culca, scoate la joaca etc. 40 de copii de 1-2 ani… Astfel, a ajuns sa ma intereseze foarte mult subiectul dezvoltarii psihice a celor mici si am aflat ca primele 6 luni de viata sunt primordiale, cele mai importante din viata unui om. Asa se explica de ce unii copii, desi nascuti normali, au dezvoltat retard, cu timpul. Lipsa bratelor mamei, a dragostei, i-a facut sa creasca precum niste animale din jungla, doar sa supravietuiasca. Sa existe si atat. Copiii aceia erau infometati de dragostea altcuiva, a oricui. Cand intrai la ei si sareau toti pe tine cu bratele ridicate strigand “mama, mama”, durerea aceea care te izbea era absolut insuportabila. Te durea suferinta lor si faptul ca nu aveai puterea sa-i ajuti, sa-i salvezi. Pe toti neaparat! Puteai doar petrece cateva ore cu ei si apoi sa pleci cu chiu cu vai, lasand in urma manutele care trageau de tine cu disperare. Parintii mei au luat in plasament o fetita care la acea vreme avea 1 an si 10 luni, dar nu stia nici macar sa stea in fund. Manca doar lapte cu biscuiti de nici nu putea sa-si tina ochii perfect deschisi. In schimb, avea cel mai frumos zambet! Probabil ca, daca nu ar fi luat-o acasa, ar fi murit dupa scurt timp. In schimb, copilul acela a inviat, efectiv! A invatat sa sada, sa manance, sa alerge, sa danseze… Acum, are 17 ani si are sanse pentru o viata cat de cat normala, desi are un retard de invatare. Merge la o scoala speciala. Altfel, pare un copil normal. Singura suferinta care nu o lasa sa doarma sunt intrebarile zilnice “de ce nu m-a vrut mama?”. Si-a cunoscut parintii biologici si sunt foarte saraci si, desi a avut de toate in familia in care a crescut, ea tot sufera ca au abandonat-o parintii biologici. Asta vine ca o confirmare ca situatia materiala nu are mare importanta si ca DRAGOSTEA e cea care pune totul in miscare. Aviz si celor care decid situatia unor copii din cuplurile care se despart, spre exemplu…dar asta e o alta discutie. Poate cu alta ocazie, nu?

  11. Loredana

    Buna!
    Imi place atat de mult sa te citesc si tôt la fel de mult ma bucur sa pot face parte dintr-un grup care are atat de multe informatii de oferit! Multumesc pt timpul alocat postarilor. Invat sau imi confirm cate ceva mereu. Si asta AJUTA, mai ales pentru moral, uneori.
    Din pacate nu sunt in tara si distanta nu-mi permite sa particip la conferinte, m-as bucura insa tare daca am avea unele on-line.
    O saptamana frumoasa si usoara sa aveti!!!

    • Salut, mulțumesc tare pentru mesaj 🙂 Să știi că multe dintre informațiile acestor conferințe se găsesc probabil și prin cărți, doar că la conferințe sunt livrate concentrat și rapid. Plus, marele avantaj al unei conferințe în fața unei cărți este că e vie, e un dialog, se pun întrebări și se aduc răspunsuri, e ca o terapie de grup. Poate tu nu îndrăznești să pui o întrebare, dar altul are aceeași problemă cu a ta și are curajul să spună, sunt multe aspecte aici. Online-ul rezolvă doar o parte.
      Îți recomand neapărat să citești Laura Markham (îi poți citi și site-ul -hand in hand parenting) și Alfie Kohn, Unconditional Love. O să îți placă mult de tot.

  12. Bogdana

    Si pe mine ma intereseaza biletul cu reducere

  13. bunica cu bundita

    Bucurati-va de informatie!Noi ne-am crescut copilul dupa instinct si dupa ceea ce am preluat de la parintii nostri!Acum stim ca unele lucruri nu au fost benefice,dar ma bucur sa vad ca parintii tineri sunt preocupati sa invete lucruri despre educatia copilasilor!Felicitari !

  14. Gabriela F.

    Deci. Am nevoie de ajutor. Poate o conferința de asta mi.ar prinde bine…dar no way no chance sa ajung de unde se agață harta până la ombilicul țării să particip. Deci aleg aceasta cale. Puiul meu de om are un an și 12 zile. In ultima saptamana nu mai plânge cand ies din camera…soc și groază…nu se mai trezeste noaptea atât de frecvent…am senzația de inutilitate și că nu mai are nevoie de mine…că am greșit undeva…habar nu am dar plâng că tâmpita și nu știu ce nu am făcut bine. Sta la tati în brațe știu mi.am dorit lucrul asta sa aibă o relație frumoasă chiar daca el are programul atat de aglomerat…dar nu știu să interpretez comportamentul.daca e datorita mie sau din cauza mea?

    • omg, intră pe link-ul ăla primul din articol, fix asta am pățit și eu la acea conferință cu Laura Markham, de am crezut că mor de inimă grea. Testul atașamentului nu se dă când tati rămâne cu bebe. Nici când rămâne bunica sau bona. Testul se dă când copilul rămâne într-un mediu străin, alături de un străin. Abia atunci dacă nu plânge e ceva grav. Deci, io zic să desfaci șampania! Ai copil mare 🙂

    • Gabriela

      Bună! Ma fascinează acest subiect!!! ☺️ As dori sa particip la conferința! Mai sunt bilete reduse disponibile? Mulțumesc!

  15. Eu cred ca acesti ani sunt utili si constructivi nu numai pentru copil ci si pentru mama. Mi-am retrait amintirile copilariei (cu bune si rele), mi-am lins din rani si reconstruit, mi-am refacut ritmul vietii si triat cele importante (si renuntat la lucrurile rebuturi si mai ales la prieteniile rebuturi) etc.

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 231 queries in 0.496 s