Copiii nu spun ”Am avut o zi grea la grădiniță, pot să îți povestesc?”, ci ”Te joci cu mine?”

Săptămâna asta am fost la mătușă-mea, să zicem la mulți ani. Când am intrat pe ușă, Tudor a început o criză, că el nu vrea, că să plecăm. Și a început mătușă-mea la el: să cânte, să se ascundă, să-i arate, să orice. Ce credeți că s-a întâmplat până la urmă? În nici 10 minute, fiul meu era cucerit. Și chiar i-am zis mamei mele. Că ea și sora ei au așa o veselie dinamică din asta, de ți se ia fără să vrei, de îți dorești și de pe margine să intri-n joc. Eu, pe de altă parte, și alți adulți pe care nu îi pot numi, avem o veselie mai statică, de și eu mă plictisesc când mă uit la mine cum mă joc.

De ce le e greu adulților să se joace

Asociația Americană de Pediatrie (AAP) a publicat un studiu în 2007, care vorbea, printre motivele pentru care e important să ne jucăm cu copiii noștri, și despre faptul că, în ziua de astăzi, tendința e ca ei să se joace tot mai puțin. Nu numai cu părinții, ci în general.

Programul nostru de muncă, traficul, tot zgomotul de fundal, și da, aici intră televizoarele, tabletele și toate ecranele cu butoane la motive pentru care noi suntem prea obosiți să ne mai jucăm, iar ei nu prea mai au chef de asta.

E un cerc vicios, really. Oboseala noastră încurajează televizorul la ei, televizorul (tableta, youtube) e mult mai interesant decât un părinte apatic. Plus că e cea mai simplă soluție, gratis și la apăsarea unui buton-de aproape. Știu copii mici și foarte mici, perfect capabili să-și aprindă singuri calculatorul, să găsească canalul de muzică preferat și să navigheze între videoclipuri. Cei mai mulți dintre acești copii încă nici nu știu literele din alfabet. Și nu o spun ca pe o laudă neapărat, nu cred că e vreun semn de genialitate, cred că e răspunsul creierului uman care se adaptează la lipsa altor stimuli și învață să își furnizeze singur ”distracțiile” posibile din jur.

Sunt ferm convinsă că, dacă părinții ar avea un buton on/off, copiii i-ar prefera întotdeauna să-i ”pornească” pe ei.

Mai mult, studiile arată că fix acei copii cu care părinții se joacă mai mult sunt cei care se joacă și singuri cel mai mult. Explicația e că paharul nevoilor lor emoționale este plin și atunci pot sta liniștit cu gândurile și jocurile lor. Când paharul se golește, copilul se întoarce la părinte, cere ce are nevoie (atenție) și lucrurile se liniștesc.

Știți că multă lume spune cumva pe un ton de condamnare ”copilul face cutare numai ca să atragă atenția!”. Păi și de ce să nu îi dăm această atenție atunci? Dacă tot știm ce-și dorește.

Revenind la AAP, să știți că eu nu îmi amintesc să mă fi jucat cu părinții mei. Cu bunicii, da, aveam jocuri cu cartonașe de memorie, am jucat mult roemi cu ei, aveam caiet cu campionat. În fiecare duminică veneau tanti Coca și nenea Emil în vizită, și se încingea un roemi de mama-focului în sufrageria lor. Eu jucam pe tabla bunicii, etalam, socoteam în cap, urmăream piesele. Mă mai jucam cu tanti Macriș, o vecină simpatică și cu multe creioane colorate, care habar nu am de ce mă lua la ea. Aduna copiii din vecini, făcea șotron la ea în curte și sărea tanti Macriș a noastră 1,2,3 în rând cu puștii de pe stradă.

Cel mai mult m-am jucat 3 zile când eram mică, transformasem toată sufrageria bunicii mele în teritoriul Barbie și acolo am mâncat, dormit și trăit 3 zile întregi, împreună cu fiică unor prieteni de familie, veniți în vizită din Cluj.. Țin minte că m-am întrebat atunci serios, auzindu-i pe părinți cât se puteau minuna de noi: ce e atât de special să te joci 3 zile? De ce li se pare grozav? Doar noi ne jucăm zilnic. De ce li se pare mult? Ne-am putea juca și o săptămână. Doar că jocul ăsta era un pic totuși special, fiindcă prietena asta a mea tocmai primise de la părinții ei niște Barbie noi, ediție scumpă, de care eu nu am avut niciodată și cre urmau să plece cu ea înapoi la Cluj. Deci era un fel de cursă contra cronometru: cât de mult te poți juca în 3 zile cu cele mai frumoase Barbie care nu sunt ale tale?

Mai țin minte că mă gândeam serios că voi crește mare și voi fi singurul adult care încă se joacă cu păpuși. Pur și simplu nu îmi imaginam cum aș putea să NU mă mai joc vreodată, ce mi-aș dori atunci să fac? Cine ar avea grijă de jucăriile mele? Cât de tristă ar fi viața mea și-a lor? Bebelușul Andrei sigur ar muri de foame. Căsuța păpușilor precis s-ar scoroji. Trenulețului i-ar curge bateriile pe dinăuntru. Toate păpușile pe care le învățam să scrie și să socotească aveau să rămână repetente sigur-sigur dacă le-aș fi părăsit. N-ar mai fi citit niciodată poezii. Până și cel mai bun din clasă ar deveni prost. Nu, așa ceva nu se putea întâmpla. Eram ferm convinsă în sufletul și-n inima mea, că niciodată nu mi-ar putea plăcea altceva mai mult decât să mă joc.

Să dormi?! Ce plictiseală!

Precis au mai trecut astfel de gânduri și prin capul altor copii. Oare de ce am uitat să ne jucăm? Oare cât de triste li s-ar părea copiilor care-am fost viețile noastre de acum, când avem nevoie să planificăm ore dedicate, să căutăm pe net după alte activități, să cheltuim sume imense pe jucării complicate? Am ajuns să inventăm cuvinte de genul ”Timp Special”, să ne punem ceasul să sune după 10 minute de joc, să găsim diverse formule ca să nu uităm să ne jucăm. Iar asta numai fiindcă avem copii și un simț al datoriei față de ei, nicidecum fiindcă ne-ar plăcea nouă.

Câți părinți se gândesc, când se apropie ora să plece de la muncă ”Abia aștept să ajung acasă, să mă joc toată seara cu copilul meu!” ?

Nu, cei mai mulți își spun ”Auleu, intru în casă și mă ia de nou.” Își dau rând la joacă (o oră tu, o oră eu), au zile de băiță dedicate (astăzi tu și mâine eu) sau activități împărțite (tu faci băița, eu îl adorm). Bieții obosiți visează tot drumul spre casă la un pahar de vin rece, la o pizza livrată caldă, la un duș fără grabă și la o liniște perfectă. Știu că eforturile acestor părinți care deschid ușa și se trezesc cu un ghem de energie catapultată asupra lor sunt enorme. Fiindcă, atunci când ești mare, oricât de trist ar suna asta în urechile unui copil mic, vinul e trenulețul tău, pizza e casa păpușilor și parcă n-ai lăsa-o să se scorojească.

Ne-am pierdut în bună măsută capacitatea de a ne juca – din cauza lipsei de exercițiu și în virtutea preocupărilor și grijilor de adult – iar această pierdere ne pune piedici în interacțiunea cu copiii. – Rețete de jocuri, Lawrence J. Cohen

Această legătură nu e niciodată mai dureroasă ori mai vizibilă pentru părinți decât atunci când nu reușim să stabilim, prin joc, legătura cu copiii noștri, spune Cohen mai departe.

Lista situațiilor în care ne e cel mai greu să ne jucăm cu copiii noștri:

(tocmai fiindcă necesită mai multă implicare din partea adulților)

• De obicei, când copiii nu au o legătură bună cu noi sau cu ceilalți copii, simțim și noi lipsa conexiunii (ceea ce ne poate face să ne simțim triști, mânioși, plictisiți sau iritați, fără chef de joacă)
• Atunci când jocul copiilor este repetitiv, agresiv sau inhibat, de regulă vre să-i pedepsim, să-i ignorăm sau să ne distanțăm de ei – orice, numai să ne alăturăm lor, nu.
• Tranzițiile sunt dificile și pentru adulți. Avem și mai puțin timp și mai puțină atenție pentru copii, când ne preocupă schimbările importante din viața noastră.
• Când copiii noștri sunt în pericol, am putea fi prea îngrijorați ca să avem poftă de joacă, s-ar putea ca ei să se afle în pericol tocmai pentru că nu le-am acordat destulă atenție. (Vă amintiți La vita e bella, da?)

Cohen spune fix contrariul Academiei Americane de Pediatrie, și anume că, în ziua de astăzi, copiii se joacă mult mai mult decât ne jucam noi și că au o nevoie mai mare decât aveam noi. Ceea ce se pupă cu experiența din copilăria mea, poate și din a dumneavoastră. Însă, în ciuda lipsei jocului, am povestit mult, foarte mult. Probabil mama se pricepea mai bine la cuvinte decât la păpuși. Știu sigur că a ajutat. Mi-a povestit multe despre ea, inclusiv despre cum îi era ei la școală, țin minte că îmi descria carnetele ei de note și cum arăta (!) scris numele ei la Gazeta Matematică (încă mai fac mișto pe chestia asta, dar abia acum îmi dau seama: Doamne, ce detalii mișto!)

La final, deși titlul meu sună a jordiță care vă trimite pe covor să vă jucați cu copiii, cred că cel mai bine e să îi creștem copiii nu numai după cărți, ci și după instinct. Bebelușii și copiii simt când ești acolo și când nu.

Cea mai frumoasă lecție de ”prezență” am primit-o de la finuța mea, care -când nu mai puteam după 2h să mă joc cu ea – mi-a zis, când eu am întrebat-o ce mai vrea, că doar eram în cameră cu ea:

”Da, nașa, dar nu îți place!”

Așa că, indiferent ce teorii ascultați, alegeți ce e mai bine și pentru voi. Nu vorbiți pițigăiat cu copiii, nu jucați un rol în fața lor. Și indiferent cum alegeți să vă apropiați de ei, prin joc, prin cuvinte (nu prin televizor și cadouri), important e să fiți acolo. După care, o să vă amintiți. Există speranță și pentru cei ca mine, care nu mai știu să se joace, care nu se scălâmbăie ușor la copii, dar știu sigur că e o limbă pe care am vorbit-o perfect odată și că, prin exercițiu, o cheamăm înapoi. Iar când va bate la ușă, vom primi șansa de a fi încă o dată copii.

foto Pixabay.com