Copiii nu spun ”Am avut o zi grea la grădiniță, pot să îți povestesc?”, ci ”Te joci cu mine?”

școala zi grea, jocu cu mine miruna ioani

Săptămâna asta am fost la mătușă-mea, să zicem la mulți ani. Când am intrat pe ușă, Tudor a început o criză, că el nu vrea, că să plecăm. Și a început mătușă-mea la el: să cânte, să se ascundă, să-i arate, să orice. Ce credeți că s-a întâmplat până la urmă? În nici 10 minute, fiul meu era cucerit. Și chiar i-am zis mamei mele. Că ea și sora ei au așa o veselie dinamică din asta, de ți se ia fără să vrei, de îți dorești și de pe margine să intri-n joc. Eu, pe de altă parte, și alți adulți pe care nu îi pot numi, avem o veselie mai statică, de și eu mă plictisesc când mă uit la mine cum mă joc.

De ce le e greu adulților să se joace

Asociația Americană de Pediatrie (AAP) a publicat un studiu în 2007, care vorbea, printre motivele pentru care e important să ne jucăm cu copiii noștri, și despre faptul că, în ziua de astăzi, tendința e ca ei să se joace tot mai puțin. Nu numai cu părinții, ci în general.

Programul nostru de muncă, traficul, tot zgomotul de fundal, și da, aici intră televizoarele, tabletele și toate ecranele cu butoane la motive pentru care noi suntem prea obosiți să ne mai jucăm, iar ei nu prea mai au chef de asta.

E un cerc vicios, really. Oboseala noastră încurajează televizorul la ei, televizorul (tableta, youtube) e mult mai interesant decât un părinte apatic. Plus că e cea mai simplă soluție, gratis și la apăsarea unui buton-de aproape. Știu copii mici și foarte mici, perfect capabili să-și aprindă singuri calculatorul, să găsească canalul de muzică preferat și să navigheze între videoclipuri. Cei mai mulți dintre acești copii încă nici nu știu literele din alfabet. Și nu o spun ca pe o laudă neapărat, nu cred că e vreun semn de genialitate, cred că e răspunsul creierului uman care se adaptează la lipsa altor stimuli și învață să își furnizeze singur ”distracțiile” posibile din jur.

Sunt ferm convinsă că, dacă părinții ar avea un buton on/off, copiii i-ar prefera întotdeauna să-i ”pornească” pe ei.

Mai mult, studiile arată că fix acei copii cu care părinții se joacă mai mult sunt cei care se joacă și singuri cel mai mult. Explicația e că paharul nevoilor lor emoționale este plin și atunci pot sta liniștit cu gândurile și jocurile lor. Când paharul se golește, copilul se întoarce la părinte, cere ce are nevoie (atenție) și lucrurile se liniștesc.

Știți că multă lume spune cumva pe un ton de condamnare ”copilul face cutare numai ca să atragă atenția!”. Păi și de ce să nu îi dăm această atenție atunci? Dacă tot știm ce-și dorește.

Revenind la AAP, să știți că eu nu îmi amintesc să mă fi jucat cu părinții mei. Cu bunicii, da, aveam jocuri cu cartonașe de memorie, am jucat mult roemi cu ei, aveam caiet cu campionat. În fiecare duminică veneau tanti Coca și nenea Emil în vizită, și se încingea un roemi de mama-focului în sufrageria lor. Eu jucam pe tabla bunicii, etalam, socoteam în cap, urmăream piesele. Mă mai jucam cu tanti Macriș, o vecină simpatică și cu multe creioane colorate, care habar nu am de ce mă lua la ea. Aduna copiii din vecini, făcea șotron la ea în curte și sărea tanti Macriș a noastră 1,2,3 în rând cu puștii de pe stradă.

Cel mai mult m-am jucat 3 zile când eram mică, transformasem toată sufrageria bunicii mele în teritoriul Barbie și acolo am mâncat, dormit și trăit 3 zile întregi, împreună cu fiică unor prieteni de familie, veniți în vizită din Cluj.. Țin minte că m-am întrebat atunci serios, auzindu-i pe părinți cât se puteau minuna de noi: ce e atât de special să te joci 3 zile? De ce li se pare grozav? Doar noi ne jucăm zilnic. De ce li se pare mult? Ne-am putea juca și o săptămână. Doar că jocul ăsta era un pic totuși special, fiindcă prietena asta a mea tocmai primise de la părinții ei niște Barbie noi, ediție scumpă, de care eu nu am avut niciodată și cre urmau să plece cu ea înapoi la Cluj. Deci era un fel de cursă contra cronometru: cât de mult te poți juca în 3 zile cu cele mai frumoase Barbie care nu sunt ale tale?

Mai țin minte că mă gândeam serios că voi crește mare și voi fi singurul adult care încă se joacă cu păpuși. Pur și simplu nu îmi imaginam cum aș putea să NU mă mai joc vreodată, ce mi-aș dori atunci să fac? Cine ar avea grijă de jucăriile mele? Cât de tristă ar fi viața mea și-a lor? Bebelușul Andrei sigur ar muri de foame. Căsuța păpușilor precis s-ar scoroji. Trenulețului i-ar curge bateriile pe dinăuntru. Toate păpușile pe care le învățam să scrie și să socotească aveau să rămână repetente sigur-sigur dacă le-aș fi părăsit. N-ar mai fi citit niciodată poezii. Până și cel mai bun din clasă ar deveni prost. Nu, așa ceva nu se putea întâmpla. Eram ferm convinsă în sufletul și-n inima mea, că niciodată nu mi-ar putea plăcea altceva mai mult decât să mă joc.

Să dormi?! Ce plictiseală!

Precis au mai trecut astfel de gânduri și prin capul altor copii. Oare de ce am uitat să ne jucăm? Oare cât de triste li s-ar părea copiilor care-am fost viețile noastre de acum, când avem nevoie să planificăm ore dedicate, să căutăm pe net după alte activități, să cheltuim sume imense pe jucării complicate? Am ajuns să inventăm cuvinte de genul ”Timp Special”, să ne punem ceasul să sune după 10 minute de joc, să găsim diverse formule ca să nu uităm să ne jucăm. Iar asta numai fiindcă avem copii și un simț al datoriei față de ei, nicidecum fiindcă ne-ar plăcea nouă.

Câți părinți se gândesc, când se apropie ora să plece de la muncă ”Abia aștept să ajung acasă, să mă joc toată seara cu copilul meu!” ?

Nu, cei mai mulți își spun ”Auleu, intru în casă și mă ia de nou.” Își dau rând la joacă (o oră tu, o oră eu), au zile de băiță dedicate (astăzi tu și mâine eu) sau activități împărțite (tu faci băița, eu îl adorm). Bieții obosiți visează tot drumul spre casă la un pahar de vin rece, la o pizza livrată caldă, la un duș fără grabă și la o liniște perfectă. Știu că eforturile acestor părinți care deschid ușa și se trezesc cu un ghem de energie catapultată asupra lor sunt enorme. Fiindcă, atunci când ești mare, oricât de trist ar suna asta în urechile unui copil mic, vinul e trenulețul tău, pizza e casa păpușilor și parcă n-ai lăsa-o să se scorojească.

Ne-am pierdut în bună măsută capacitatea de a ne juca – din cauza lipsei de exercițiu și în virtutea preocupărilor și grijilor de adult – iar această pierdere ne pune piedici în interacțiunea cu copiii. – Rețete de jocuri, Lawrence J. Cohen

Această legătură nu e niciodată mai dureroasă ori mai vizibilă pentru părinți decât atunci când nu reușim să stabilim, prin joc, legătura cu copiii noștri, spune Cohen mai departe.

Lista situațiilor în care ne e cel mai greu să ne jucăm cu copiii noștri:

(tocmai fiindcă necesită mai multă implicare din partea adulților)

  • De obicei, când copiii nu au o legătură bună cu noi sau cu ceilalți copii, simțim și noi lipsa conexiunii (ceea ce ne poate face să ne simțim triști, mânioși, plictisiți sau iritați, fără chef de joacă)
  • Atunci când jocul copiilor este repetitiv, agresiv sau inhibat, de regulă vre să-i pedepsim, să-i ignorăm sau să ne distanțăm de ei – orice, numai să ne alăturăm lor, nu.
  • Tranzițiile sunt dificile și pentru adulți. Avem și mai puțin timp și mai puțină atenție pentru copii, când ne preocupă schimbările importante din viața noastră.
  • Când copiii noștri sunt în pericol, am putea fi prea îngrijorați ca să avem poftă de joacă, s-ar putea ca ei să se afle în pericol tocmai pentru că nu le-am acordat destulă atenție. (Vă amintiți La vita e bella, da?)

Cohen spune fix contrariul Academiei Americane de Pediatrie, și anume că, în ziua de astăzi, copiii se joacă mult mai mult decât ne jucam noi și că au o nevoie mai mare decât aveam noi. Ceea ce se pupă cu experiența din copilăria mea, poate și din a dumneavoastră. Însă, în ciuda lipsei jocului, am povestit mult, foarte mult. Probabil mama se pricepea mai bine la cuvinte decât la păpuși. Știu sigur că a ajutat. Mi-a povestit multe despre ea, inclusiv despre cum îi era ei la școală, țin minte că îmi descria carnetele ei de note și cum arăta (!) scris numele ei la Gazeta Matematică (încă mai fac mișto pe chestia asta, dar abia acum îmi dau seama: Doamne, ce detalii mișto!)

La final, deși titlul meu sună a jordiță care vă trimite pe covor să vă jucați cu copiii, cred că cel mai bine e să îi creștem copiii nu numai după cărți, ci și după instinct. Bebelușii și copiii simt când ești acolo și când nu.

Cea mai frumoasă lecție de ”prezență” am primit-o de la finuța mea, care -când nu mai puteam după 2h să mă joc cu ea – mi-a zis, când eu am întrebat-o ce mai vrea, că doar eram în cameră cu ea:

”Da, nașa, dar nu îți place!”

Așa că, indiferent ce teorii ascultați, alegeți ce e mai bine și pentru voi. Nu vorbiți pițigăiat cu copiii, nu jucați un rol în fața lor. Și indiferent cum alegeți să vă apropiați de ei, prin joc, prin cuvinte (nu prin televizor și cadouri), important e să fiți acolo. După care, o să vă amintiți. Există speranță și pentru cei ca mine, care nu mai știu să se joace, care nu se scălâmbăie ușor la copii, dar știu sigur că e o limbă pe care am vorbit-o perfect odată și că, prin exercițiu, o cheamăm înapoi. Iar când va bate la ușă, vom primi șansa de a fi încă o dată copii.

foto Pixabay.com

Articolul anterior

Închide mail-ul până luni dimineața, promite că așa o să faci!

Articolul următor

Nu cred în relațiile unde partenerii spun ”Nu avem nevoie de sex, ne înțelegem atât de bine! -Domnica Petrovai, psiholog clinician

33 Comentarii

  1. edeleweiss

    Soția mea te citește si am aruncat si eu o privire pe aici.Eu am doi băieți,de nouă si patru ani.Eu sunt cel care gătește in casă si o fac bine.Programul meu începe la 5.30 a.m când alerg sau fac sac sau ridic niste greutăți.Apoi pregătesc micul dejun la toată casa.
    Cu ai mei băieți mă joc fără reținere.Un rugby sau un fotbal când este frumos afară,o mănușa cu cel mare,nouă ani de box nu se uită asa usor.Mergem la pescuit,construim tancuri sau masini.
    Cel mare mi-a spus anul trecut :tati,să mă crești bărbat ca si tine si tati tu esti zidul nostru in fata oamenilor care sunt răi.
    Pentru copiii mei nu sunt niciodată obosit.Sotia mea de multe ori da.Si are un program mai lejer ca al meu.

    8+
  2. Gabriela F.

    Mai eu bunica nu am avut disponibila pentru joc…ci pentru dus la biserica…eram sătulă…dar de jocurile cu mami îmi amintesc…ea voia mereu să învăț să pierd…deși plângeam…m.a ajutat…ne jucam moara, marocco, țomanap, ceva joc cu bile …și citeam și croșetam….o doamne ce frumos era…dar nu mai stiu să mă joc nici eu…ii arat lu fiu.miu cărți…de la 2 săptămâni….că atâta știu…și îi cant…îmi doresc așa mult sa fac bine…nu perfect…dar sa fac bine…sper să îmi iasă…

    0
    • Țomanap??? Ce-i aia???

      2+
      • Evelina G.

        Probabil e “Tomapan” adică , tari , orașe, munți, ape, plante, animale, nume. Un joc in care ziceai o litera si tb sa scrii toate cele de mai sus care încep cu litera aia. Exista si un criteriu de acordare a unui punctaj si la sf câștiga cel cu punctajul mai mare. Mai erau si alte variante, cu filme, melodii, etc.

        2+
        • Gabriela F.

          Acum depinde de zona..e cel descris de Evelina dar al meu era țomanap ( tari, orașe, munți, ape, nume, animale, plante ) . Unul dintre jucători incepe sa spună literele in gând, altul zice stop, iar cu litera spusa trebuie sa completezi in fiecare coloană a țomanap.ului. așa recapitulam capitale și râuri 😊

          3+
  3. Bibi

    Aoleu, ce bine pica articolul asta…
    Cand era mandra no 1 mica mica ma jucam super mult cu ea, iar tata-su si mai mult! Problema e ca acum am “obosit”: spre sfarsitul sarcinii nr 2 deja nu mai puteam fizic, iar acum intre nenumaratele treburi zilnice(strict necesare gen gatit, rufe, minima de curatenie si altele) un copil de 4 ani si unul de 4 luni, sot, timp pentru mine (nu exista), mi-am pierdut cheful de joaca. Nu mai stiu, nu mai am resurse….incerc dar nu imi mai iese, nu mai am chef, timp… Desi draguta mea ma cere mereu, simt ca o dezamagesc zilnic. Cel mai greu e cand vad ca ma intelege si se joaca singura. Sper ca e doar o perioada si o sa fie mai bine, ca acum am 2 partenere de joaca si ar fi pacat sa nu ma bucur cat inca ma mai vor. 🙂

    0
  4. Ana

    Îmi place foarte mult cum și ce scrii. Citind am fost iarăși copil. Am un băiețel de 2 ani, și citind articolul mi-am dat seama că mă joc destul de mult cu el. Dacă spăl vasele și mă cheamă la joacă în pat, last totul baltă și mergem să ne jucăm. Tot mai des este el cel care închide televizorul și se joacă singur în liniște.
    Da, am început să reflectez și asupra faptului că eu sunt cea care are telefonul toți timpul in mâna 🙁 -dependență clară, ar trebui să renunț la ea. Partea bună e că, ori de câte ori mă solicită, pun telefonul jos.

    1+
  5. Cricket

    Tocmai ce am desenat un melc de 100 de ori si ea l a sters tot de atatea ori ( tablita magnetica ). Nici eu nu prea le am cu joaca, sunt mai posaca de fel. Ca si copil ma jucam singura, dar jocuri statice. Asta prefer si acum, sa desenam, coloram, lipim etc. Momentan ea e mica pt astea, dar de partea fizica se ocupa tati.

    0
    • e interesant ce zici. Că eu acum prefer jocurile cu ascuns, alergat și mult pupat, probabil fiindcă îl văd pe el că îi plac mai mult. Suntem firi diferite, e normal să nu ne placă tuturor aceleași jocuri la fel de mult. tuturor, inclusiv nouă și copiilor noștri.

      0
  6. Oana

    Daa, mi-ai adus aminte cum jucam trombon, popa prostu’, canastă, kems….ce vremuri. Doar că nu cu ai mei. Nu-mi amintes să mă fi jucat cu ei până târziu, când mă ibligau cu scrabble, bleah. Doar că eu aveam sora proprie și personală, că doar d-aia m-au făcut ai mei, să aibă ea cu cine să se joace, să-i scutească pe ei😂😂😂😂. Să vezi ce mișto e să fii și părinte unic😜

    0
  7. VeronicA

    E un subiect care pe noi ne apasă de când s-a născut copilul. Și eu și soțul ne criticam când ne privim din exterior pentru ca se vede cât de plictisiți și obligați ne jucam. Abia așteptăm sa treacă ora noastră ca sa trecem la văzut un film sau stat la o înghețată și butonat telefonul, bineînțeles in camera separată de cea in care se joaca copilul cu parintele “de serviciu”. Dacă sunt cursuri in care părinții sa reînvețe sa fie distractivi, cum mulți dintre noi eram in copilărie, ai deja 2 înscriși.

    0
    • Nu cred ca bucuria aia te poate invata cineva. Insa cred ca devine mai usor in timp, capeti antrenament. Sau nu?

      0
    • odden

      Poate o explicatie ar fi ca viata in cuplu, singuri, fara copii, ne-a obisnuit cu o anume comoditate si cu faptul ca ne puteam satisface oricand cateva placeri simple (sa ne uitam la seriale si 3-4 ore daca vrem, sa comandam si sa mancam pizza oricand ni se face pofta, sa stam pe internet in weekend daca nu avem altceva de facut). Cu cat am stat mai multi ani fara copii, cu atat a prins radacini mai adanci in noi un fel de egoism, acela de a putea lua decizii foarte usor in privinta gestionarii timpului liber, dupa cum dorim.
      Cand apare copilul, brusc nu mai avem acces asa de usor la aceste placeri si cred ca apare un soi de frustrare care ne face sa ne simtim asa.
      Cred ca sunteti parinti foarte buni, sunt de vina numai obiceiurile din trecut care ne-au obisnuit cu un fel de comoditate la care nu prea vrem sa renuntam asa de usor. E de vina si tehnologia care ne atrage si ne face sa fim mai lenesi.
      Bine, eu acum am presupus unele lucruri pe care le-am observat la mine. Daca am gresit, te rog sa ma ierti.

      4+
  8. Roxana

    Foarte frumos articolul!!!
    Eu m-am jucat foarte mult in copilarie!! M-am jucat cu bunicul meu jocuri statice, cu copiii vecinilor tot ce tinea de alergat si foarte mult singura. Nu ma plictiseam niciodata. Jocul de scoala si de-a doctorul erau preferatele mele. Atat de bolnava am fost pana la 4-5 ani incat stiam sa si operez 😜.
    De cand o am pe Irina m-am jucat non-stop. E adevarat ca mai mult jocuri statice…cand era mica aveam cel putin 3-4 ore in care stateam pe covor si ne jucam cu tot felul de jocuri. Ne si alergam,ascundeam…dar mai putin. Si ea e statica… Apoi pe la 4 ani aveam tot felul de jocuri de rol. Iar acum la 9 ani ea isi face adevarate apartamente pentru animalute si se joaca ore in sir fara sa se plictiseasca.
    In schimb nu-I plac jocurile de masa foarte mult. Nu se supara cand pierde,dar se plictiseste.

    0
    • Am vazut-o doar cum se juca! Te mai cheama si acum da te joci cu ea?

      0
      • Roxana

        Nu! Ii spun eu sa mai pictam sau sa decupam uneori. Si asta pentru ca nu are asa mare dexteritate… e mai mult pentru scoala,dar eu incerc sa facem ca fiind o parte din joaca. De ex.ieri s a filmat “facand o ciorba”…a taiat singura niste legume😜.

        0
  9. Roxana

    Iar la telefon sau tableta sta doar in compania colegilor de clasa sau a unor copii ai prietenilor nostri. Eu incerc sa stau pe net cand e ea la scoala.

    0
  10. Nicoleta

    Frumos articol. Eu am observat ca jocurile care le jucam in copilarie si ne placeau sau pe care am fi vrut sa le avem/ jucam, ne plac si acum cand ne jucam cu copiii nostri. Dar avem momente multe de oboseala sau nu ne putem juca, ca nu avem rabdare. La aproape 5 ani, fetita noastra ne “citeste gandurile” uneori si imi zice: mama jucam ceva ce sa ne placa la amandoua. Si mi-a mai zis” daca as avea praf magic as arunca peste tine si tati sa aveti mai multa energie”. Doamne da-i praful ala magic ca si noi vrem 😏

    1+
  11. Nu am tv. tableta a venit acum 2 ani, mobil cu ecran tot, acasa pierd tel. ca se descarca. De jucat ne jucam, important e sa ne facem timp. Si am facut: merg o data pe sapt. la cumparaturi, gatesc pt 2-3 zile mancaruri de 15min efort, si nu fac singura astea – integrez copilul (de la amestecat in prajituri si curatat tocat legume pana si gogonelele in borcane pune ea, punem hainele in dulap, etc). Iau concediu fara plata sa stau cu ea acasa/mergem in vacanta.
    Si pentru toti parintii tineri recomand sa faceti copilul no.2 imediat – nu e usor ca adult dar se vor juca mult intre ei, se sustin, se ajuta. Fiica mea imi zice ca ea nu are pe cineva cum Lucy are o sora sa se joace, dar si daca fac ceva (nu cred ca mai pot la varsta mea) – diferenta va fi de 11 ani 😀 .

    In rest, la tot articolul tau, eu cred ca e si pt ca parintii de astazi sunt prea batrani. Ma uit la mamele colegelor fiica mii ce au facut copiii la 20 de ani si la cat se plang mamele de 40 ani. Sa nu zic ca unii parinti se joaca numai cum vor ei, tot o forma de control, copilul ia ca dovada a dragostei si ca ii citeste. Uitam sa acceptam copilul asa cum e el.

    P.S. cand copila a avut o zi grea la gradinita statea bosumflata, ma respingea (probabil suparata ca m-a asteptat acolo) si uneori plangea din senin. Eu sunt adult si pot digera si tolera emotional supararile mele de peste zi, copilul insa nu.

    0
  12. Roxana

    Nuu! Ii mai spun eu din cand in cand sa pictam sau sa decupam. Sunt abilitati pe care nu prea le detine,asa ca incerc sa facem exercitii prin joaca.

    0
  13. Roxana

    Acum ca stau sa ma gandesc bine, pe sotul meu il solicita mai mult la joaca. Si asta pentru ca il vede prea putin.😕
    Timpul lor pretios este de 15-20 de minute,in drum spre scoala. Merg pe jos si atunci povestesc … dar de jucat,nu prea au timp.
    Eu sunt destul de prezenta si atunci cred ca atunci cand se joaca singura ia timpul ei in care vrea sa fie singura.

    0
  14. criss

    Buna, m-am jucat cu fiica mea, cu papusi, cu masini, cu cuburi de construit, i-am citit, i-am cantat, iar acum cand e mare mergem la film, la patinoar, cu bicicletele, s.a., noi doua. Nu a fost o corvoada , ci o bucurie, si asa va fi orice voi face alaturi de fiica mea, frumoasa, minunata.

    1+

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 197 queries in 0.558 s