Anul meu, cu blog, stomatologie, Broscuț și neurochirurgie

credit foto the Bucharest’s

2017 a fost pentru noi primul an petrecut în întregime în România, iar concluziile le-am tras, fără să vrem, atunci când și părinții mei și ai lui ne-au întrebat la distanță de câteva ore, fără să se vorbească între ei:

-Și, vă e dor de Anglia?

Da, normal că un pic ne e dor, viața noastră acolo se vede acum fix ca atunci când te-ai despărțit de iubitul nepotrivit, dar îți amintești numai momentele fericite. Și cred că e bine așa.
Să ne amintim câte am învățat prin spitale și cabinete, banii pe care îi câștigam, magazinele din care cumpăram, autostrăzile pe care circulam, cafeaua din grădina botanică, rățuștele de pe lac și veverițele de pe stradă.
În rest, nu ne e deloc dor de avioane, de sărbători făcute pe jumătate, de mâncare comandată și de vorbit în limbi străine.

Pentru mine, anul care se încheie acum a început cu o decizie foarte importantă de carieră; acum pot povesti, fiindcă a trecut. Primisem o propunere flatantă, de a intra într-un proiect stomatologic ca partener. Însă bebelușul meu nu avea încă niciun an împlinit și am ales cu inima de mamă, nu cu capul de dentist. Am rămas acasă, cu bebelușul meu. Un an mai târziu, când el nu are încă nici doi împliniți, sunt sigură că am luat decizia corectă. Mă înțeleg grozav cu băiețelul meu, mi se pare că nimeni nu ar fi făcut o treabă la fel de bună ca mine cu el. Și da, îmi asum fără exces de modestie destul de mult din ceea ce a devenit acest băiețel.
Nu a fost ușor, nici acum nu este, dar simt că merită fiecare minut. Timpul acesta este cu siguranță cea mai importantă investiție pe care un om o poate face în viața lui.

Apoi, nu am fost numai mamă, ci am continuat să scriu și să-mi păstrez blogul în viață. Nu numai că el mă ține și pe mine cu creierii în priză, dar a devenit și o sursă de venit. Bine, și de râs, de plâns, de obosit. Mai puțin, de dormit. Am scris aici despre mirajul lucratului de-acasă și mitul de a fi propriul tău șef.

Anul ăsta, am început să fiu invitată să vorbesc la conferințe în calitate de blogger și medic dentist. Mă onorează fiecare întâlnire de acest fel. Am primit propuneri multe de la oameni și brand-uri care doresc să își asocieze imaginea cu a mea, mult mai mulți decât m-aș fi așteptat și mult mai importanți decât aș fi meritat. Nu s-au legat lucrurile de fiecare dată, însă am avut multe proiecte frumoase, unele cu mare succes. Sunteți parte din el și sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Uimită sunt și bucuroasă că alegerile mele au fost și alegerile dumneavoastră de multe ori și că, atunci când nu au fost, v-ați exprimat punctul de vedere civilizat și am rămas prieteni la final, chiar dacă mie-mi place înghețata cu zahăr și dumneavoastră sunteți raw-vegani.

Țin musai să mulțumesc tuturor agențiilor cu care am colaborat frumos în acest an. Un special thanks echipei Parenting Ads, de la care am înțeles și învățat o grămadă de lucruri de business, care mie nu mi-ar fi trecut niciodată singure prin cap.

În vară, inițiativa mea legată de legea alăptatului în public a fost transformată în proiect oficial și depus cu acte-n regulă. Am dus o campanie impresionantă, fără niciun sponsor și niciun câștig financiar (deși ocazii au fost destule, m-am ambiționat să nu vând acest proiect, să rămână al meu. Și a rămas.) Parte dintre aparițiile în presă este aici. Însă campania a fost mult mai mare decât orice mi-aș fi putut imagina. Și am o veste bună, pe 14 decembrie, proiectul de lege a primit aviz favorabil din partea Consiliului legislativ. E semn bun. Mergem mai departe.

În afara acestui proiect propriu, au mai fost pe blog:

• #WeekenduriOffline (prin care am lansat provocarea de a sta departe de internet și facebook tot weekend-ul. Vineri seara închideam netul și îl deschideam luni dimineața. Impactul asupra celor implicați a fost uluitor, me included.)
• #DeCeMamÎntorsÎnRomânia (Un serial de 10 povești scrise de la alți români care au revenit acasă după ce-au locuit în străinătate. Foarte emoționant fiecare în parte.)

Cum e să fii blondă și să fie publicat un text de-al tău într-o carte, lângă niște scriitoare adevărate? Asta mi s-a întâmplat anul ăsta, am semnat câteva pagini (Viața ca o cură de slăbire se numește textul meu) dintr-o antologie intitulată: Cum e să fii fată, apărută la editura Univers.

Am fost nominalizată la personalitatea online a anului la Webstock. Încă nu îmi vine să cred alături de ce nume mari am stat pe acea listă!

Am împlinit 10 ani de blog și am făcut o petrecere mică împreună cu mult mai mulți oameni decât m-aș fi așteptat! Încă simt nevoia să îmi cer scuze pentru înghesuiala care a fost la un moment dat și pentru faptul că unii chiar nu au mai avut loc decât în picioare. Cel mai grozav e că știu sigur că nu v-ați supărat, că tortul a fost delicios și frumos, că pozele au fost perfecte și îmbrățișările noastre incredibile. Am văzut oameni care-mi citeau blogul de acum 9 ani și alții, de acum 9 zile, persoane care l-au citit de la cap la coadă, ca pe o carte nepublicată; habar n-aveți ce înfricoșător e să stai în fața cuiva care știe atâtea lucruri despre tine! Cât de vulnerabil și cât de grozav te poți simți în același timp: Dacă știe atâtea și, totuși, îi place de mine…

foto: -the- bucharest’s | www.thebucharests.ro

Tot în 2017, soțul meu a făcut o platformă online prin care ajută pacienții cu probleme neurochirurgicale, în special tumori, să aibă acces rapid la un plan de tratament gândit nu de un singur medic, ci de o echipă formată din medici de mai multe specialități. Ca oamenii să câștige timp atunci când e cel mai important pentru ei. Proiectul e abia la început, în sensul că momentan soțul meu e și secretară, și administrator, și neurochirurg (doar medicii colaboratori sunt mai mulți). Nici nu ne-am îmbogățit, tot în două camere locuim la bloc și tot amândoi conducem aceeași mașină roșie, din 2007, dar știm că am ajutat câteva sute de pacienți. Bine, mai mult el decât mine, mai mult echipa decât blonda, deși am pus și eu umărul puțin. Despre Neurocentrum și tot ce face soțul meu, am scris aici.

Tot anul ăsta, am venit mult la Sibiu, a venit mult mama la noi, ne-au vizitat tata, părinții soțului meu. Cantitatea și calitatea acestui timp a fost ca în cele mai frumoase vise, doar că reală și departe de skype.

Însă cel mai mare câștig neașteptat al anului îl reprezintă doamna Vasilica, noua prietenă a lui Tudor, care se joacă cu el din când în când, mai ales când mama lui are de mers undeva sau vreo întâlnire fără bebeluși în desfășurător.
Ca să înțelegeți de unde atâta entuziasm, atunci când doamna Vasilica rămâne cu Tudor și eu sun să întreb ce fac, ea îmi zice:

-Stați, doamnă, liniștită, noi ne descurcăm grozav!

În timp ce soțul meu, când rămâne cu Tudor și îl sun, îmi zice:

-Suntem bine, dar, totuși, cât mai stai?

:)))

Practic, e un cadou de la Univers. Datorită ei am putut merge amândoi romantic la un concert de jazz și la o petrecere aproape întreagă, de Crăciun 🙂 (Nu vă spun mai multe despre ea, de teamă să nu ne-o furați.) Până să ne găsim cu doamna Vasilica, venea mama mea de la Sibiu de câte ori aveam vreo filmare, vreun eveniment mai important. A fost un fel de nebunie, vă imaginați, cu niște eforturi fantastice, dar, recunosc, nu ne puteam plânge deloc. Ne plăcea destul de mult. Iar pe mama o așteptăm cu speranță și la anul, la fel de des, doar că de voie, nu de nevoie acum. Mai ales că, între timp, am început și să gătesc. 😉

Închei anul mai optimistă și am ținut neapărat să vă spun asta. Pe mine mă ajută să scriu, să vorbesc mult despre ceea ce simt, cu oricine înțelege și e dispus să asculte. Binele ăsta al meu e mai presus decât teama că voi fi judecată, decât bucuria dușmanilor care zâmbesc printre dinți. Ceea ce contează cel mai mult pentru mine este ca eu să fiu bine. Și fac orice mă aduce mai repede în acest punct. Sper să credeți și dumneavoastră că asta e calea. Și să vă urmați inima spre orice v-ar duce în acel loc unde să fiți bine cu voi.

Distracție plăcută și, până la anul, vă mulțumesc că sunteți aici.

M