Au fost odată un bucătar și o stomatoloagă

Un bucătar însurat cu o stomatoloagă. Ați mai întâlnit? Ce combinație ciudată, aproape am gândit imediat ce mi-a spus cu ce se ocupă soția lui. Oare despre ce vorbesc acasă? Cum s-or fi cunoscut? Precis el a agățat-o în vreun club sinistru, altfel nu îmi explic.

Nu știu dacă vi se întâmplă și dumneavoastră, dar eu sufăr cumplit de multe prejudecăți. Dar sufăr așa, fără să vreau, ca de o răceală care te prinde fiindcă te-ai îmbrăcat prost, deși nu îți explici. Îmi dau seama că e o prostie. De exemplu, am fost plăcut surprinsă de o fată pe care am cunoscut-o recent, toată botoxată și injectată, siliconată și ce-o mai fi fost, care știa lega singură 3 cuvinte. Ba chiar și citea cărți. Precis mai multe decât mine, căci nu e greu atunci când n-ai executat nici 5 pagini în ultimii 2 ani.

Eram în Uber și preț de un trafic destul de aglomerat, omul ăsta mi-a povestit cam cum e viața lui. Și vreau să vă spun, deși nu i-am cerut voie, cât de grozav mi s-a părut.

Știți de ce? Fiindcă am văzut un om fericit. Un om împlinit. Care muncea să facă un ban în plus, ca să nu stea degeaba. N-o să vă spun unde lucrează nici el, nici doamna soția lui; o să vă spun doar că își fac o casă, că el părea îndrăgostit și entuziasmat și harnic. Și ascultându-l așa, m-am întrebat cam ce îți poți dori mai mult de la viață?

Toate cărțile astea de parenting și toți experții lumii te îndeamnă să nu pui presiune pe copil. Să nu îți proiectezi propriile ambiții pe bietul de el. Să nu-l obligi să învețe Luceafărul dacă nu are chef. Nici teoria lui Pitagora nu e tocmai vitală. Toată lumea vorbește despre efectele negative ale notelor în sistemul educațional și îl laudă pe cel finlandez și norvegian. Am căzut de acord deja noi, ăștia deștepții și prea-citiții, că ne dorim copii fericiți, nu genii, că ne dorim copii împăcați cu sine, nu einsteini celebri.

Ceea ce e foarte ușor de susținut și aderat la această teorie până la momentul Z: se schimbă lucrurile, când toți copiii recită poezii și al tău nu vorbește (citesc acum ”Tatăl celuilalt copil”), când toți copiii știu colinde la serbări și al tău nu vrea să urce pe scenă, când unii spun Scufița Roție în 3 limbi, iar al tău se încurcă și să spună cum îl cheamă. E foarte simplu să n-ai pretenții la coroniță, când copilul tău are doar 9 și 10, dar ia să văd cum îți dai proba de rezistență, când ai un copil de șapte și de opt. Ia să ne mai lase finlandeJii.

Ce vrem, de fapt, de la copiii noștri? Lasă, că suntem noi deștepți destul, de nu vrem performanță, vrem doar lucruri de bază, cum ar fi un Pitagora cinstit la 2 ani jumate și-un gângurit precoce, cam de când mișcă pruncul în burtă. Că doar și la noi zbârnâia Pitagora în bancă, niciodată nu ne-am făcut fițuici cu nimic, Luceafărul a fost poezia noastră preferată. Să le spunem copiilor noștri că am luat numai premiul întâi, că ne-am spălat pe dinți în fiecare seară și n-am plecat de-acasă fără să ne facem patul mai întâi. Că precis asta ne va face foarte umani. Și apropiați unii de alții.

Le spuneți și că matematica e importantă. De ce, cine sunteți voi să hotărâți? Cine zice asta, doamna profesoară? Uite, momentul în care am ieșit pe ușă după bacul de la mate este unul dintre cele mai fericite din viața mea. A fost un sentiment de libertate totală. Niciodată nu am înțeles logaritmii, nici nu m-au interesat. Cosinus a fost cel mai mare coșmar al meu preț de câțiva ani frumoși din tinerețe. Folosesc vreun pic de cosinus în viața mea la bătrânețe? Îmi folosește la ceva c-am stat trei zile închisă-n casă să citesc Rebreanu cu al său Ion? A fost chinul atât de mare, încât nu aș fi rezistat să prelungesc timpul. L-am devorat nu din curiozitate, ci fiindcă realmente m-am temut că o să mi se usuce creierul dacă-l țin conectat la acel roman mai mult de atât.

Deci un bucătar și o stomatoloagă. Un bucătar grozav, domnii mei. Știți ce mi-a zis? Că e de 10 ani acolo unde lucrează. 10 ani într-un singur loc mie îmi spune multe despre o persoană. Inteligență emoțională să se integreze într-un grup. Hărnicie oricum. Spirit de echipă. Puțină autosuficiență. Dedicare față de job. SERIOZITATE. Da, cred că e genul de om pe care îl vrei în viața ta, la firma ta, la masa ta de oameni care contează. E genul de om care se uită la tine când vorbește, deși trebuie să se întoarcă de la volanul Uber-ului pe care-l condue, care se bucură când a spus o glumă bună, nu fiindcă i-a ieșit, ci fiindcă te-a făcut să râzi. Habar n-am cât de bine știe Luceafărul acest domn, nici ce note lua la matematică, dar cred că mama lui e o femeie mulțumită. Că băiatul ei e fericit.