Multă vreme nu am înțeles de ce nu putem vorbi de alte lucruri. De cele care contează cu adevărat. Avem o relație normală, aproape de invidiat, însă discutăm doar lucruri banale: ce faci, ești bine, sunt bine.
Știți, eu nu sunt obișnuită așa. Eu vorbesc mult despre mine. Și despre ceea ce simt. Nu există niciun lucru pe lume despre care să nu pot vorbi. Da, am început să spun și despre naștere și cezariană, am povestit fiecărui om care m-a ascultat încă un pic. Vindecarea mea nu e finală, cred că sunt totuși departe de ea, dar am putut vorbi. Atunci, imediat, eram mută. În prima săptămâna de copil, nici lui tata nu i-am putut răspunde la telefon. Ce să-i fi spus? Cât a durut? Cât doare-n continuare, că mă simt ca într-un travaliu prelungit? Că poveștile cu oxitocină sunt niște SF-uri ale unor medici imputiti? Că eu asta simțeam, multă durere și că toți m-au mințit.
În fine, acum sunt bine, am putut scrie, am putut vorbi, cu fiecare articol încă un pic.
Nu eram datoare nimănui nimic, să nu credeți că nu știu asta. Dar pe mine vorbitul m-a vindecat.
Mereu îmi imaginez că pe necaz ajută să îl povestești, că îi dezbini toată energia aia negativă și o împrăștii dintr-un loc. În schimb, pe o bucurie sau un anumit plan e bine să îl clocești de energie până când bubuie în cel mai extraordinar vis… devenit realitate. De asta, despre lucrurile pe care vreau să le fac, vorbesc mai puțin și mai mult le clocesc.
Mi-am amintit când l-am văzut prima dată pe tata plângând. Murise bunica lui. Taică-meu e un tip foarte spiritual și glumeț, dar mai degrabă cu străinii, nu neapărat cu familia lui. Eu mereu am fost geloasă pe ceilalți în relația cu el. Mereu mi s-a părut că se joacă mai mult cu ceilalți copii care veneau în vizită la noi, că pe ei îi făcea să râdă mai mult, pe mine mai puțin. Acum, ca adult, mi se pare că mereu cele mai interesante povești le are cu niște complet necunoscuți, că mie îmi spune doar ce nu e bine și unde greșesc. Nu i-am spus lucrurile astea, normal, fiindcă ce rost ar avea? Am încercat de 2 ori să îi spun niște ceva-uri cu adevărat și nu a înțeles. Am sfârșit în lacrimi, nici nu mai știu sincer de ce.
Atunci am înțeles că noi niciodată nu vom vorbi despre lucrurile care contează cu adevărat. Și mai știu mulți copii și tați în aceeași situație. Unii încă nici nu își dau seama că se îndreaptă pe acest drum.
Am fost șocată să îl văd plângând. Eu nu știam că tatăl meu are lacrimi! Da, îmi imaginam că e trist, totuși, o pierduse pe bunica lui. Care locuia la adresa noastră, deci nu era ca și când se despărțea de o idee, ci era un om mai puțin de salutat când intri în casă, un tacâm în minus la masă, era o realitate de care se lovea zilnic. Cum am putut să fiu șocată?
De atunci, a mai fost un moment emoționant între noi, când eu am pus niște întrebări și el a răspuns din sufletul lui. Și îmi pare rău că nu am plâns și eu pe dinafară, că nu l-am luat în brațe să îi spun: tată, nu mai sunt șocată. E voie să plângem, e minunat să vorbim despre noi, despre cum am ajuns să fim ceea ce suntem!
Dar nu am făcut-o. Nu am vrut să mă creadă vreo slabă de înger, care plânge din orice. Așa poate să creadă că nu îmi păsa, asta pare mai ușor de suportat.
Doamne, cât de greșită mă simt în momentul ăsta!
Și mai este ceva. Unii oameni aleg să vorbească nimicuri. Știu eu, chiar în viața mea. Oameni care ocolesc anumite discuții, doar fiindcă e mult prea dureros pentru ei. Fiindcă îi inundă plânsul și li se taie respirația. Pur și simplu, nu mai pot respira.
Te rog să nu plângi, am zis odată. Ce mare greșeală să fi zis așa ceva!
Ba să plângi, căci plânsul dezleagă! Energiile alea grele pe care le ducem după noi. Să plângi și să vorbești despre ce te apasă. Să îți pui tare acele întrebări. Fiindcă ele te dor chiar dacă nu au formulă în cuvinte. Și te frâng în fiecare zi câte un pic, fix ca un vierme care te mănâncă pe dinăuntru dacă nu te deparazitezi puțin.
Eu sunt un om care nu știe despre ce nu poate vorbi. Și mă doare cumplit când văd cum vorbim propoziții goale. Ce faci-ești bine-sunt bine-merci.
CristinaM
Foarte mult putem vorbi fara sa spunem nimic, saptamani, luni… devine “obisnuinta” si ne trezim peste un an sau doi ca nu mai putem spune ce am vrea sa spunem; de ce: fiindca oamenii s-au “obisnuit” cu vorbaria goala, cu “sunt bine” etc iar tu ai dubii ca ar mai sta daca chiar ai spune ceea ce gandesti; de ce: fiindca intotdeauna cuvintele dor si ard mai rau decat orice bataie, si nu, nu le mai poti lua inapoi… prefer sa tac decat sa-i ard pe ceilalti, desi… cat ar mai merita…
Miruna
Dar nu e vorba de ars pe ceilalți, ci despre vorbit despre tine: mă doare când faci așa, mă supără când spui asta, etc
CristinaM
Uneori, tot tinand si adunand, ca sa nu faci omul sa se simpta prost, cand dai drumul cuvintelor si spui ceea ce ai gandit de la bun inceput… arde, chiar si atunci cand ii spui ce sentimente ai… Uneori, tot tinand si ascunzand sentimentele proprii, oamenii ajung sa creada ca fac totul bine spre perfect; am genul de persoane in jur care considera ca altii au gresit fata de ei, ca i-au nedreptatit ( asa o fi) dar eu vad cum ei fac fix greselile despre care vorbesc…
Oi fi parand “dusa”, putin sunt…
Ingrid
Mi-am pus sufletul pe tava mai mereu, dar n-o mai fac decât in preajma oamenilor pe care-i simt ca merita. Este bine sa te descarci, sa plângi, sa-ți spui of-ul, dar nu oricum si nu oricui. Asa cred eu acum. Unii oameni pur si simplu nu vor sa asculte, iar alții strâng muniție 😊 chiar daca nu sunt in război cu tine, ca “sa fie acolo”. Tot pățitul este priceput, asa si eu. Nu știu cât de priceputa am ajuns, dar știu ca .. deși vorbesc la fel de mult, “scanez” puțin interlocutorul înainte. 😜🖐🏻
Miruna
Nu mă refer la a-ți turna sufletul în fața oricui, ci în fața celor importanți. Tu nu ai persoane apropiate teoretic, rude din familia ta, cu care vorbești doar despre vreme? Pe mine mă strâng de gât aceste povești.
Ingrid
Chiar si rudele au nevoie de muniție 😊
Mihaela M
După ce am născut nu am vorbit cu nimeni aproape o lună, exceptând soțul, mama, cumnata și fratele. Nu am răspuns la telefon, la mesaje. Din păcate, nici pentru mine nașterea nu a fost un moment de care să vreau să-mi aduc aminte. Mi se părea și că sunt “defectă”. Nu am simțit dragostea aia imensă pentru copil, ea a venit mai târziu, simțeam doar durere, muuultă durere și nesomn. Făceam totul mecanic.
Cât despre relația cu tatăl tău, te înțeleg perfect. Fix așa e și la mine! Și eu conștientizez, dar nu fac nimic în sensul ăsta. Nici nu pot. Poate nici nu vreau. Nu mai știu.
Dar la voi există speranță, va citi aici și… Sper să fie bine!
Miruna
A, nu, el nu îmi citește blogul 🙂 suntem safe. Îl iubesc enorm, i-am spus asta, voi fi mereu lângă el și când nu va avea nevoie de mine, dar așa cum știu eu, așa cum e safe pentru mine.
Larisa
Tatal meu a fost foarte sever cu mine. Primul “te iubesc” mi l-a spus in clasa a IX-a. Si atunci intr-un moment destul de trist. Modul sau de a ma incuraja era sa ma subestimeze, sa ma faca sa ii demonstrez ca pot face acel ceva. Cele mai sincere discutii le-am avut anul acesta dupa cativa ani de pauza. Nici eu nu ma deschid cu usurinta in fata oamenilor. Si nu cred ca aceasta este o greseala. Cateodata prefer sa nu spun durerea mea altora ca sa nu ma doara mai tare.
Miruna
E foarte bine că ți-a spus! Tu știi câți părinți nu le spun copiilor că îi iubesc?! Au impresia, dar ce, nu știe? Ba normal că știe, dar ajută atât de mult să auzi! De curând am încurajat o mamă să îi spună fiului ei adult asta : că îl iubește. Nu știu dacă m-a auzit.
Bubulina
De exemplu parintii mei. Nu i-am auzit in 34 de ani sa spuna vreodata te iubesc. Nici mie, nici fratilor, nici intre ei, nici macar nepotului. Trist sa traiesti asa
Miruna
Stiu ce zici. Desi sunt sigura ca te iubesc si pe tine si unul pe altul.
Elenita
Sa vorbim vorbe sau?
Am invatat ca atunci cand iti reprimi vorbele, sentimentele te afunzi in tristeti care ajung in timp sa te doara tare. Sunt un om care imprastie veselie, opltimism, energie si pana de curand nu mi-am dat voie sa plang sa vorbesc despre durerile mele nespuse. La un eveniment cu multe mamici mi-am dat voie sa plang. M-am eliberat. Am fost lasata sa imi plang oful si tare bine mi-a fost.Mi-am revenit si sunt iar vesela dar…..La acel eveniment nu toata lumea m-a inteles. Stii cand 1000 de oameni ar spune bravo, bine ca te-ai eliberat….se gaseste unul singur sa spuna….nu mai stau langa Elena e plagacioasa, depresiva…bla. Pe moment m-am suparat dar eu ma stiu si am iertat-o. Asa usor e sa judecam fara sa cunoastem.Multumesc celorlalte 1000 de mamici care mi-au fost alaturi si mi-au dat voie sa plang.Azi as face la fel si fara sa imi fie rusine de nimeni
Miruna
Stiu cum e cand conteaza mai mult ceea ce nu ar trebui sa conteze si nu ar trebui sa aiba nicio putere asupra noastra. Cu timpul, iti vei da seama, ca atitudinile oamenilor fata de altii sunt intotdeauna despre ei si despre lucrurile lor nerezolvate, despre lacrimile lor neplanse. Te imbratisez.
Raluca Comsa
Oooooo, daaaa, mult si bine poti vorbi despre nimicuri. Eu nu ma pricep la vorbit nimicuri, si atunci tac. Nu vorbesc decat daca am ceva de spus, motiv pentru care multi ma considera o ciudata, mai ales prima data cand ne vedem. Si in familie vorbim nimicuri, pentru ca nu suntem in stare sa spunem ce simtim si sa plangem, sa radem, sa tipam la modul sincer. Eu, de cand am nascut, plang aproape din orice. Ma uit la fetita mea noaptea cum doarme si plang. Ii spun “te iubesc” si plang de emotie, de fericire, nici eu nu mai stiu de ce. Si incerc sa-l invat si pe sotul meu sa faca la fel. Sa vorbim despre tot si sa plangem toate alea…pana trec sau se fac mai bune. Macar noi trei, daca in relatia cu altii nu reusim.
Miruna
Macar noi trei! ❤️ Bravo, bine ca il poti atrage si pe el sa isi deschida inima. Cred ca e mai greu la barbati.
Stef
Straniu este ca eu mereu m-am deschis mai usor in fata strainilor decat in fata familiei. Poate pentru ca multa vreme m-am simtit ca o straina in preajma celor dragi. Regret ca nu am apucat sa ii spun niciodata tatalui meu cat de mult il iubesc. Mamei nu i-am marturisit-o pana acum. Surorii mele, in schimb, i-o zic destul de des.
Pe de-alta parte, nu ma reprezinta small talk-urile, insa am niste oameni apropiati fata de care ma deschid fara teama si pe bune. Insa cum ai mentionat si tu, cu totii o facem pana la punctul safe pentru noi…
Miruna
Exact, pana unde simtim pericolul de a fi raniti. E nevoie si de small talk, lucrurile serioase de suflet nu se pot spune in intrebari-fulger, ca la interviu. E nevoie de un context, de o atmosfera. Eu am putine persoane cu care pot trece direct de la salut la sa vezi ce am patit.
o femeie
Eu de subiectele dureroase rau nu pot vorbi. Intelegi? cand tac e rau!
Apoi incepe iertarea si aici verbalizez. Si vorbesc. Si pana ma linistesc tot vorbesc. Deseori vorbesc asta e un vorbit cu mine, in mine, in capul meu. Dau afara totul, pe gura, un fel de vomitaceala care lasa in loc liniste.
Cand totul s-o linistit si e senin si m-am impacat, si acceptat, apai tac. Subiectul e fumat. Inchis.
Asa sunt eu. Acu’, fiecare cum poate. Cand bat campii despre chestii superficiale si nu pot tace, apai e rau. E aliniatul unu din comment.
Miruna
:)) chiar m-am apucat iar sa citesc :))
Ana
Mi-a placut mult patagraful despre cum se imprastie necazul povestit si cum trebuie coapta in interiorul nostru bucuria. Asa simt si eu! Intradevar, nu povestesc oricui durerile mele dar atunci cand gasesc persoana potrivita nu ma abtin 🙂.
Miruna
Si durerile e bine sa fie povestitw cu chibzuinta, fiindca povestindu-le, de fiecare data rescriem necazul undeva. In corpul nostru fizic sau energetic. Dupa ce ne-am eliberat de o durere, dupa ce i-am dat drumul si am scapat de ea, e bine sa nu o mai pomenim a jdemia oara ca la parastas.
andressa
Noi vorbim despre lucruri care contează, nu?
Miruna
Absoult! Si fara introducere.
Andreea
In privinta cezarienei te inteleg.Nu pot vorbi cu oricine despre asta,nu oricine intelege si-atunci tac…si imi plang suferinta in taina si ma rog sa nu mai trec pe-acolo niciodata.
Face bine plansul si rasul,de asemenea(daca ai pentru ce). Eu mai am nevoie de cateva cure de deparazitare
Dana Elena
Hei, eu cred ca cu multa rabdare si pasi mici poti ajunge departe. O zi faina!
butterfly
Nu fi trista, e posibil ca tatal tau sa aiba discutii interesante cu cei ceilalti doar pentru ca in afara casei e cumva nevoit, TREBUIE sa socializeze pentru ca asa e frumos, asa se mentin relatiile bune cu oamenii si atunci … cauta subiecte de discutie, incearca sa se faca placut. Dar in familie poate FI asa cum este el de fapt. Nu ca as cauta scuze pentru el, mai ales ca nu-l cunosc.
De asemenea, cred ca tu si tatal tau sunteti firi diferite, nu asa compatibile, neputand sa relationati intr-un mod care sa va satisfaca pe amandoi. Probabil stie ca ai o relatie buna cu mama ta, stie ca ai un sot bun si atunci te stie pe maini bune, te iubeste in felul lui tacut, dar profund cu siguranta.
Mie nu-mi place deloc sa vorbesc despre mine sau despre ce mi se intampla (bune sau rele), pentru mine e SF ceea ce ai scris in articol :)) De fiecare data cand am spus ceva despre mine, foarte rar, parca am simtit ca s-a rupt o bucatica din suflet si-as fi vrut ca la final sa iau toate vorbele inapoi, daca se putea. Daca am un necaz si incep sa-l discut cu diferite persoane pe mine nu ma ajuta, nu ma linisteste, ci-mi adanceste starea rea. E destul sa spun tot ce am pe suflet doar sotului meu, doar cu el pot fi 100% sincera. Nu sunt vorbareata, daca nu am ceva concret de spus, atunci tac. Raspunsurile la problemele apasatoare mi le gasesc numai in tacere sau vorbind doar cu sotul meu.
Cu mama si cu tata n-am putut discuta niciodata, unul nu ma asculta cu adevarat, iar celelalt e asa de diferit fata de mine incat ajungem sa ne certam daca vorbim prea profund. Asa ca vorbim despre lucruri usoare, foarte rar ceva cu adevarat serios. Am acceptat acest lucru si-i stiu cum sunt, asa ca nu mai am tristete pe tema asta, stiu ca ma iubesc si e destul.