Altă zi grea. Afară a plouat fără oprire. De fapt, mint. Când s-a oprit, bătea vântul de-l simțeai și-n casă, cu geamurile-nchise. Știu, termopane ieftine, dar pe astea le avem, cu astea defilăm. Era să zic ”decolăm”. Doar la concedii îmi stă mintea, așa bine m-am simțit în vacanță. Deși, m-am gândit, pentru mine toată viața e practic o vacanță, nu e ca și când merg la vreun serviciu sau ceva. Însă, în concediu, diferența a fost că am stat mai mult cu amândoi iubiții mei, de la mare la mic. Mai ales, mare. Că mi-e dor și de el, deși nici timp nu prea mai am să îi zic.
O zi grea. Cu neieșit din casă, vorbit doar cu tanti de la Mega și cu doi curieri grăbiți. Pe unul l-am lăsat iar singur în ușă, căci copilul a început să plângă în pat, fix atunci. Ca multe alte ”fix atunci-uri”, când tu faci deja ceva, iar lui îi trebuie altceva. Să se agațe de gâtul tău când tocmai citeați dintr-o carte. Să citească dintr-o carte când tocmai voiați să vă culcați. Cunoașteți.
A fost o zi grea și fiindcă soțul meu a venit târziu, l-am văzut puțin, era gândit bine. Îl văd când vorbește cu mine, dar se gândește la el. La vreun pacient. Știu cum i se face fruntea, cum i se așează pleoapele, cum îi joacă pijamaua în noaptea de dinaintea unei operații mai complicate. Doar că, na, culmea, la el nu prea ai să vezi simple, că nu e tocmai meșter făurar.
M-am enervat groaznic, fiindcă exact când mă sunase prietena mea cu care n-am mai vorbit de săptămâni întregi de zile, pe care n-am mai văzut-o de prin cretacic, exact atunci a început scandalul. Deși toată ziua ne-am jucat, ne-am dat pe un tobogan în casă (vă povestesc musai într-un articol viitor), am curățat cartofi împreună, am pus mâncarea pe foc, am citit cărți, le-am recitit pe cele preferate, am întins jucării, am strâns jucării, deci am petrecut cam tot timpul împreună, dar fix aaaatunci cineva mic insista că are nevoie de toată atenția mea. Tatăl lui, care era desigur prezent și disponibil, nu era pe placul Măriei Sale, cineva mic.
Dacă nu vă imaginați cât de rău m-am enervat și cam ce am putut să zic, e mai bine, o lăsăm așa. Aveți și dv o imagine de păstrat despre mine.
Iar seara, după ce toată lumea a adormit, am citit asta, la Cristina Buja:
Și m-am dus la culcare cu sufletul destul de diferit. Știți cât suntem de fraiere uneori?
Otilia Ciulanescu
Da…am citit si eu articolul Cristinei exact dupa o zi grea…nu mi s-a mai parut asa grea pe urma…si am fost recunoscatoare ca am pe cine sa ma enervez…
Miruna
da,mă, chiar așa e. Uneori uităm asta. Uneori nu ne interesează nimic, suntem foarte egoiști dacă vrem ca viața noastră să fie perfectă?
Dina Aurelia Nicoleta
Off….
Alexa Stanescu
Da, si eu la fel ma gandesc seara cand mai scap niste tonuri mai inalte, să zicem. Pe de altă parte, cumva încerc să găsesc un echilibru si să mă gandesc că, deși unora le e muult mai rău, avem si noi dreptul mic acolo să ne plângem. Doar 1 minut. Apoi ne revenim, nu? Știu, par egoistă..
Miruna
da, știu, problemele tale sunt cele mai mari, fiindcă sunt ALE TALE. Așa funcționează problemele. Dar ajută uneori să comparăm în felul ăsta. Ne ajută pe noi. Pe ceilalți însă îi doboară.
Adina Maria
Am plans 😔
Miruna
🤗
C.
“Încerc des să îmi amintesc că reacțiile oamenilor din jurul meu nu zic nimic despre mine, dar vorbesc totul despre ei.”
Asta a venit la fix ca încheiere a zilei de azi.
Miruna
Cristina scrie minunat. Ma bucur intr-un fel… ca s-a potrivit. Desi e groaznic de trist ce i se intampla ei.
Simo
Nu am citit articolul din link, dar stii ce? Ma gandesc de cateva zile ce norocoasa sunt pt trezirile nocturne, ca pana acum “pierdeam” timp dormind intreaga noapte, dar acum valorific timpul privind si tinand in brate un pusti minunat.
P. S. Esti in B duminica asta?
Miruna
Așa e, tu, Simo. Doar că, sunt momente când uiți de chestia asta și îți vin altele în cap.
Hai să vorbim în privat, mâine, despre weekend 🙂
Raluca Badita
Are dreptate Cristina…eu de cate ori sunt nervoasa, suparata pe viata, ori pe copii sau sot imi amintesc de copiii abandonati la care merg. Atunci realizez cat de norocoasa si fraiera sunt.
Miruna
Fraiero! Să-mi mai amintești și mie. <3
Nicu
Cum ne permitem noi insine sa ne lasam asaltati de atata informatie, cum ne punem singuri toata viata pe fast forward, ne umplem de trairi si manifestari mai degraba instinctuale si reactive , ajungem sa reactionam aproape instantaneu la orice, la absolut orice.
Asa noi nu mai reusim sa avem acel dialog cu noi insine (“asta e ceea ce vreau cu adevarat sa zic, sa fac, sa simt chiar?” ) Cred ca asta e esential pentru propria persoana cat si pentru cei dragi.
Astia putini, care ne suporta asa cum suntem, uneori repeziti, morocanosi si in toate celelalte modurile nesuferite in care ajungem sa fim.
De ce o fi uneori asa? Pentru ca, din cand in cand, preferam sa facem comparatii in loc sa vedem pentru ce am putea fi recunoscatori. Comparatul cu altii, la nivel competitional, ar trebui sa ne motiveze. Dar pe drum, ne pierdem, ne stirbim din latura umana, ajungem sa fim o suma de reflexe ( mai mult sau mai putin constructive) in loc sa fim un buchet de trairi si ganduri faine.
Un cantec spunea prin 2006 ” am obosit de atata alergat, hai sa mergem la pas vreun minut”. Atata ca e al naibii de greu uneori…
Unde sunt(em) mai multi oameni faini, in acelasi loc, sansele sa se intample lucruri faine cresc exponential. Of course, ma refer la blogul asta 🙂