Am ales învățământul catolic pentru copilul meu, deși nu sunt nici catolică, nici religioasă

Când unii nu știu cum să-și împrietenească pruncii mai bine cu tot ce e modern, alții aleg să își dea copilul la învățământul catolic Fiindcă e duminică și fiindcă eu cred că avem multe de învățat de la oamenii care îndrăznesc să facă lucrurile altfel decât majoritatea, vă invit să citiți astăzi de ce a ales așa Cristina Ologeanu, cu care împărtășesc o mare iubire de înghețată și pe care o știți de pe blogul mamei.

Învățământul catolic mi se pare, în acest moment, cea mai bună variantă pentru cel practicat în școlile clasice, ca să le zic așa, din România. Nu sunt mai catolică decât Papa și nici prea religioasă. Nu merg târâș pe coate pe la moaște, nici nu mă uită Dumnezeu în biserică. Dar, un sâmbure de credință tot am.

Mi-a încolțit în minte ideea de a-mi da copilul la școala catolică, sătulă de tot ce am văzut și auzit de la mamele din jurul meu, mame ai căror copii sunt cam pe același calapod cu fiica mea. Adică un fel de ”Denis, pericol public”. Am un copil hiperactiv, iar mulți dintre dascălii din școlile noastre nu știu cum să trateze astfel de copii. Copilul meu este hiperactiv, hiperîncăpățânat și hipertimid. Am avut și avem de tras din aceste motive.

Experiența fiicei mele cu grădinița de stat a fost un dezastru. S-a lăsat cu traume. Am povestit aici cum mi s-a pus copilul în brațe, pe motiv că nu putea fi disciplinat și mi s-a recomandat să o țin acasă în zilele de inspecție școlară. Cei doi ani de grădiniță de stat au fost un coșmar, la propriu, pentru copilul meu. Plângea, tremura doar când auzea cuvântul grădiniță.

Așa am ajuns să mă interesez mai mult de învățământul catolic. Aveam în jurul meu exemple cu happy end. S-a lăsat cu love forever între nărăvașii care au trecut prin acest sistem și surorile de la clasă. Repet, vorbesc doar despre cazurile din jurul meu.

Cu greu, am reușit să o înscriu pe fată la grupa mare la grădinița catolică. Le-am băgat în ședință pe surori, le-am prezentat exemplarul de copil, le-am avertizat, iar ce m-a uimit a fost căldura lor. Zâmbetul lor cald și vorbele bune pe care mi le spuneau în timp ce eu mă chinuiam să le avertizez ce le așteaptă. Iubirea și răbdarea, mi-au spus ele, sunt antidotul pentru trauma suferită de copilul meu la grădinița de stat. Le-am îndrăgit pe loc!

Iubire și răbdare ar trebui să aibă toți dascălii

Între copilul meu și surori a fost iubire la prima vedere. Apoi, au apărut problemele: nu mai voia să o luăm acasă 😉 Le iubea. Iubea grădinița. Iubea căldura pe care o simțea dinspre acele femei. Despărțirea de grădiniță, la final de an, s-a lăsat cu lacrimi. Ea a plâns că se desparte de surori, eu am plâns că mi-am văzut copilul fericit și îndrăgostit de dascălii e. Nu vreau să mă întind cu povestea despre viața la grădinița catolică.  Cei curioși pot afla aici mai multe.

Mă grăbesc să ajung la școală. Cu povestea, că, de altfel, și în fiecare dimineață, mă grăbesc spre metrou să ajungem la timp la școală 😛

După rezultatele la grădinița catolică, am continuat pe aceeași liniecu școala. Am ales colegiul catolic. Ei, aici s-a schimbat situația. Și asta pentru că e greu să ții un copil hiperactiv în bancă. DAR, iată, acum, la începutul unui nou an școlar, copilul meu încă nărăvaș în clasă (e cea mai nărăvașă) nu are parte de un tratament nepotrivit, aşa cum am tot auzit și citit pe net. Nu e pusă la zid. Nu se țipă la ea. Nu este smucită în numele disciplinării. Noi nu suntem chemați la școală și apostrofați că nu știm să ne educăm/disciplinăm copilul.

Și, credeți-mă, a mea mândrețe de copil a făcut o grămadă de boacăne la ore. Dar știți ce? Într-o discuție cu sora, firește, legată de comportamentul copilului meu, femeia mi-a spus așa: ”Eu o iubesc așa cum este ea, mai încăpățânată, mai neastâmpărată. Eu vreau să o ajut, eu o înțeleg și am toată răbdarea din lume să o ajutăm să se adapteze”. Cum să nu mă simt atât de bine când îmi spune așa ceva dascălul la care copilul meu țipă la clasă? Copilul meu care  nu stă locului la ore, refuză să facă diverse activități, spune să se plictisește…

După această luuuungă introducere, zic să devin ceva mai tehnică. Adică vreau să scriu cu liniuță de la capăt de ce sunt pro învățământul catolic. Deși, sunt convinsă că din cele descrise mai sus, v-ați cam prins cum stau lucrurile.

Așadar, de ce sunt atât de mulțumită de învățământul catolic:

• la clasă sunt surori, femei cu frica lui Dumnezeu, femei care cred că iubirea e cea care trebuie să le călăuzească în procesul de învățare.
• cursurile se fac respectând programa școlară
• nu există,  sau nu am auzit eu, colțul rușinii,  pedepse, corecții corporale,  țipete, jigniri
• nu sunt lăsați de izbeliște copiii care nu au un ritm ridicat de asimilare
• copiii, cel puțin în clasa fetei mele, nu sunt lăsați să formeze “bisericuțe”. Periodic sunt mutați în bănci,  astfel încât să se cunoască toți,  să interacționeze toți
• nu există favoriți,  în funcție de “cotizațiile”  părinților
• sunt învățați să îi accepte, ajute,  iubească pe cei “speciali”
• ședințele cu părinții nu se transformă în circ.