Noi nu ne ocupăm de asta, pe noi nici în cur nu ne doare.

Eram pe Bulevardul Decebal, mă grăbeam spre sediul Burda, să semnez un contract. Tudor era în manduca, afară era deja foarte cald, ceasul arăta trecut de 1. Ar fi fost bine să ajung de dimineață, dar nu am ajuns, acum, era bine să nu mă apuce amiaza pe străzi, că, de adoarme copilul în deplasare și îi stric somnul, e grav. Adică, nu e grav, doar că, adio, orele mele de scris din timpul zilei, practic, o să le plătesc în moneda mea cea de preț: somnul. Ceea ce o să se și întâmple, asta e. Să vă povestesc.

Mă strigă o doamnă pe stradă, am auzit-o ca-n desene animate: în reluare. Și tot așa i-am văzut și bastonul din mână și am decis să mă întorc. Bine am făcut.

Nu era bătrână, dar nici tânără, era la vreo 50 de ani, să zic, poate chiar mai tânără un pic, eu nu mă prea pricep la asemenea aproximări. Căuta sediul Enel. Mă roagă s-o ajut, că nu vede.

Sediul Enel? Habar n-am unde-i, eu plătesc facturile online. Deși nici măcar acolo nu le știu adresa, că nu plătesc eu.

Haideți cu mine, i-am zis. Ajungem noi cumva.

-Deloc nu vedeți?

-Nu, nu văd nimic.

-Păi, și cum vă descurcați? Singură?

-Nu am de ales, domnișoară. (Se pare că nici vocea nu prea spune treijde ani la mine) Mă și doare spatele de mor, cred că-mi chem un taxi la întoarcere.

Da, un taxi, ce idee bună! Cum să ieși pe stradă când e întuneric beznă în capul tău, când semafoarele nu au semnale sonore, când trotuarele sunt cum sunt, când gropile apar fără semnalizare?! Nuamdeales răsuna ca răspuns idiot la toate aceste întrebări. Ceva e fundamental greșit în țara asta, mi se părea că sunt captivă într-un film prost.

-Nu văd nimic, trebuie să mă descurc, domnișoară, fiecare cum i-a fost norocul, mi-a zis.

Nu sunt genul care să pună mai multe întrebări, consider că omul oricum îți povestește numai ce dorește. Oricum am vorbit eu mai mult în cei 100m, pe sistemul: vedeți o groapă la stânga, un stâlp la dreapta, o mașină parcată pe trotuar, un șofer grăbit pe trecere, din astea uzuale.

Doar că eu nu știam unde-i misteriosul Enel, nu sunt din zonă și nici nu văd după colț. Femeia știa că e acolo, doar nu știa unde (ce paradox, nu-i așa) și a oprit să-l întrebe pe un tip care vorbea la telefon. Omul i-a răspuns cu un gest din mâna stângă ridicată în aer, dar pe silențios. Atunci mi-am dat seama că ea chiar nu vede. Nimic.

– Eu am un bebeluș în brațe, să știți.

Fiu-meu până la faza asta nu scosese nici măcar un sunet. E incredibil sistemul ăsta al bebelușilor de detectare a situațiilor de urgență, un fel de luptă-sau-taci bebelușesc, prin care ei își dau seama că tu ai nevoie de toată energia pentru ceva mai important în acel moment și se trec pe modul invizibil. Nici pâs n-a zis Tudor al meu.

Un bebeluș! S-a luminat doamna la față, a început să mă întrebe dacă e băiat sau fată, cât timp are și dacă sunt sigură că e acolo, la cât de cuminte e. Ceea ce…chiar e.

Dar nu asta voiam să vă spun.

Intrăm la Enel. Prin două uși mari și grele, din alea de termopan cât casa. În spatele nostru, tare grăbită, o duduie mică și sprintenă, cu bebeluș în brațe. Aproape că ne-a călcat în picioare ca pe niște gândaci. Zero toleranță, zero grijă pentru ființele de lângă ea.

În fine, era coadă lungă, pe femeie o dureau și picioarele, m-am dus cu ea în față și am rugat-o pe doamna care era la rând să o lase înaintea ei, că e nevăzătoare, a ajuns greu până acolo și o doare spatele rău. Cred că am fost drăguță, am vorbit politicos, cu bună ziua, mulțumesc, plus cuvântul magic: vărog! Ce credeți că-mi zice?

-Nu la ghișeul ăsta trebuie să stea, să se ducă la altul.

POOOFTIM??? Nici măcar nu îi spusesem ce vrea să facă la Enel, deși putea bănui că nu era după mărgele. Bun, asta e o vacă, mă adresez domnului din spatele ei, următorul la rând, mai tânăr, mai spălățel. La el sigur-sigur am mai multă trecere. Ce credeți că-mi zice.

-Vedeți acolo în stânga, e un automat la care se plătesc facturi.

POOOFTIM? Băbăiete, ne-am tâmpit cu toții?! Dar chiar așa, pe cuvântul meu de onoare! Indiferent de sex, de vârstă, de grad de igienă corporală și pensie încasată, suntem la fel de cretini, intoleranți și aberanți? După ce am văzut mobilizarea în cazul Evei (fetița cu nefroblastom, pentru care s-au strâns 150mii de euro în 2 zile de la aflarea diagnosticului), credeam că om fi noi bătuți de soartă, dar măcar ținem unii cu alții în țara asta de rahat! Nici pomeneală.

Femeia nu avea factura la ea, fiindcă ghici ce, atunci când nu vezi, nu vezi nici măcar să citești. Nu vezi literele de pe o scrisoare din poștă, nici măcar când scrie Enel pe ea. Nu vezi nici butoanele de la automatul ăla, deși na, să zicem că acolo aș fi putut ajuta.

Îmi venea să plâng, mă credeți? Câtă neputință pe mine, care aveam două picioare racordate la un sistem de vedere perfect! Dar câtă neputință pe ea! Câtă amărăciune poate aduna un astfel de om printre astfel de oameni?

Stați că nu am terminat.

Mă duc la un paznic și îl întreb dacă ne poate îndruma spre un ghișeu, la care să îi elibereze factura mai repede. Îi explic că e doamna cu baston, nevăzătoare, cu dureri de spate. Ce credeți că-mi zice.

-Noi suntem de la pază, doamnă, nu ne ocupăm cu din astea.

Iubesc acest pronume personal colectiv, cel fugător de responsabilitate mai ceva ca șoarecele de pisică. Acest ”noi nu ținem”, ”noi nu ne ocupăm”, ”nu suntem noi de vină”, ”practic, suntem niște scuipați pe fața planetei, pe noi nici în cur nu ne doare”.

-Întrebați-l pe colegu’, îmi zice această propoziție cât un scut de apărare pentru flăcările pe care le scoteam pe nări.

Pecolegu nu face parte din acel noi nenorocit, bag seama.

Îl întreb pecolegu, care îmi indică același automat pentru plăți rapide.

Mai zi ceva, Miruno, dacă poți, că e mai bine decât să sari la bătaie, mică și blondă și cu 11 kg de bebeluș adorabil în brațe. Mai faci și pârnaie pentru un pronume personal luat în deșert.

Între timp, în ajutorul femeii de care vă povestesc sărise o angajată de la Enel, o tinerică roșcată, cu ecuson la gât, zâmbitoare, deși clienta practic nici nu o vedea. Se zice că zâmbetul se simte în voce. Era la braț cu ea și mi-a zis că a preluat situația, că merge să îi scoată factura și îi plătește ea.

Faith in humanity… paused. Acum, stinge flăcările, Miruno, și explică-i copilului ce tocmai a văzut: de ce a durat să treci pe la 4 oameni ca abia al 5-lea să sară-n ajutor unui om neputincios care nici măcar nu era venit după mărgele.

foto via Shutterstock, idiot