Amintiri din Școala 4 de acum 20 de ani -scrise de Miruna, fostă Siminel

Daniela: Da!!! Și mie mi-e dor de tine. Mai visez din când în când generala 🙂 Mai cu traume, că mie nu mi-au plăcut chiar așa mult primii ani de scoală. Dar e ok.

Eu: Uau, eu credeam că a fost minunat în generală. Eu m-am simțit mult mai aproape de colegi decât în liceu. Traume am avut toți probabil, ție îți era mai ușor că erai frumoasă și fâșneață. Și eu visez mult din generală, coșmarurile sunt însă mai legate de liceu :)) Te așteptăm acasă!

Daniela: :)) chiar uau. Eu credeam că tu și cealaltă Miruna sunteți frumoase. Și tragedie mare, erați și deștepte pe lângă. Colegii au fost geniali în generală. Eu cu profesorii aveam traume. Cum eram așa fâșneață, nu prea îmi stătea capul la invățat.

Eu: Eu aveam păr pe picioare și bube pe brațe, râdeau copiii de mine. Eram pe terenul de baschet, țin minte și ce pantaloni scurți purtam. Cu profesorii mă înțelegeam bine, că le plăcea de mine, habar n-am de ce. Tu bucură-te, de profi ai scăpat, eu păr pe picioare am și astăzi.

Și ne-am îmbrățișat virtual, pe un mess de facebook, deși eram la mii de kilometri distanță. Daniela e un nume fictiv pe care i l-am dat unei colege reale din școala generală numărul patru de pe Spartacus. Stătea pe rândul din mijloc, în banca a treia, pe locul din stânga. Avea ochi albaștri, toți băieții o plăceau și eu aveam impresia că viața ei este perfectă. Eu în schimb aveam păr pe picioare, emoții la română și nici măcar nu-mi plăceau băieții. Tot ce voiam era să mă joc.

A rămas mult cu mine discuția asta cu Daniela pe mess, fiindcă sunt două perspective ale aceleiași realități. Amândouă am mers la aceeași școală, am avut aceiași profi, am copiat la aceleași materii. E drept că eu eram mereu prima din clasă , însă mi-am dat rapid seama că asta nu prea e important.

Știți când?

În clasa 1, am luat premiul doi, cu media 9.98. Frau Lehrerin mi-a dat un 8 la muzică în trimestrul 3, iar eu am crezut că nu îi place de mine. (Adevărul este că se sparg geamurile dacă o iau pe triluri din gât.) Dar toată clasa luase 10, iar eu o luasem personal. Revenind. În clasa a 2-a, am luat premiul 1, deși eram la fel de varză la muzică. Și-atunci mi-am dat seama ce greșit e să te compari cu colegii tăi. Că valoarea ta nu poate fi stabilită în funcție de alții, ci doar în funcție de propriile tale puteri. De atunci a încetat să îmi mai pese de note.

Așa am început să povestesc pentru elevii de astăzi viața unui copil de nota 10, care-a supraviețuit la școala la care acum merg și ei.

Ce mi-a plăcut:

Colegii, Frau Lehrerin și profa de română, habar n-am dacă fix în ordinea asta. Colegii au fost minunați, fiindcă m-au iubit și acceptat. Fiindcă niciodată nu m-au făcut să mă simt prost pentru faptul că luam notele cele mai mari. Exceptând faza cu părul pe picioare, pentru asta nu îi iert până astăzi 🙂 Între acești colegi mi-am găsit cele mai bune prietene și au fost cea mai apropiată  de sufletul meu ”gașcă” din care am făcut parte vreodată. Catalogul de la B Klasse o să-l știu pe de rost toată viața. Prima era Baba Raluca, urma Bejenaru Dan. Siminel (adică eu) era prin a doua jumătate, ceea ce ajuta mult când profa de română asculta pe elevul la care se deschidea catalogul întâmplător. Nu înțelegeam cum de nu se prinde femeia că mereu se deschide la mijloc și că l-a ascultat pe Mihu-Luca-Bogdan-Constantin de enșpe mii de ori. Cred că era elevul cu cele mai multe note din istoria elevilor ascultați la limba și literatura română.

Dar profa era senzațională. Smarandache, poate o știți. Am spus de ea și pe blog, nu i-am dat nume, dar au recunoscut-o foști elevi și mi-au scris. O salut cu drag, dor și multă recunoștință dacă citește aceste rânduri. Semnat- fetița care-i spunea înainte de olimpiada națională de română că  vrea ”să se facă vedetă”. Termină cu prostiile, măi fetițo, îmi spunea. Tu o să te faci doctoriță! De atunci nu mai pot să sufăr cuvântul ăsta, doctoriță, dar am început să îl iubesc pe Noica, pe doamna Gramatică și pe încă vreo câțiva. Nu vă speriați, pe Creangă și pe Sadoveanu tot îi urăsc, deși ea îi iubea.

Frau Lehrerin Vrancea Manuela. Pe vremea aia nu știam că prenumele se pune înaintea numelui, dar voi să țineți minte asta de la mine. Iar ea nu știa că eu mergeam acasă și mă jucam ”de-a Frau” toată după-masa. Îmi înșiram păpușile, le scoteam la tablă și le dădeam “Kontrollarbeit”. Le scriam cu mâna mea lucrările la fiecare, doar pentru plăcerea de a le corecta. Îi imitam scrisul și semnătura lu’ Frau de nu-știu-câte ori cu pixul roșu pe hârtie. Ba începusem și să vorbesc germană un pic rârâit ca ea. Când am găsit un pix roșu identic cu al ei, am fost cea mai fericită fetiță din lume. L-am cumpărat pe loc. Când a făcut un bebe și a plecat în concediu, la final de clasa a 2-a, nici eu nu prea am mai mers la școală până nu s-a întors ea. Preferam să stau acasă să mă uit la desene, iar mama mă lăsa. Nu știu dacă am iubit-o pe Frau. Ci am adorat-o. Voiam cumva să fac SĂ FIU EA.

Și îi rămân etern recunoscătoare că e omul care m-a învățat să pun cratima la locul ei și trei ”i” acolo unde e nevoie. În era www și sms, e penibil să îi scrii iubitului ”mie dor de tine”. Dacă nu te prinzi de chestia asta până în clasa a 3-a, nu mai ai șanse prea mari mai apoi.

Ce nu mi-a plăcut:

Că Frau Lehrerin nu mă scotea la tablă prea des, profa de desen ne dicta (pe bune,  chiar ne dicta!) și de câteva ori au fost împinși alții pe nedrept înaintea mea.

De exemplu, mă întorsesem cu mențiune de la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română (in your face!). Era ceva. Pentru mine însemnase mult participarea aia, fiindcă mi-am dat seama ce mulți alți copii deștepți mai sunt pe lume. Iar, la final de an, când se făcea festivitatea de premieră în curtea școlii, de erau toți elevii cu părinți, bunici, coronițe și aparate de fotografiat, se dădeau premiile. Întotdeauna se începea cu olimpicii, ca să fie toți prezenți să îi aplaude. Să fii olimpic național era mai mare șmecherie decât orice chestie pe pământ pentru un copil care abia-l descoperea pe Eminescu, așa ca mine. Și eu eram. Un pic de Eminescu, un pic de olimpică. Voiam să mă aplaude. Meritam asta. Era momentul meu. Doar că, ghici ce! Au anunțat olimpicii la matematică și pe cei de la română i-au uitat. Normal, la matematică fusese fiica unei profe, cum era să-i uite pe olimpicii de-acolo, mă gândeam. Am luat-o foarte personal, deși poate a fost o greșeală nevinovată. Dar m-am supărat că profesorii mei și directoarea de atunci se țineau de treburi din astea ieftine. Ne-au anunțat și pe mine și pe cealaltă colegă olimpică la final, când mai rămăseserăm vreo patru amețiți în curtea școlii nr 4 de pe Spartacus. Și asta, fiindcă bănuiesc că s-a dus una dintre mamele noastre să sesizeze omisiunea ori să facă scandal, ca să zic așa. După ceremonie, doamna Smarandache m-a felicitat în particular și mi-a dat premiu din partea dânsei o carte de Noica și o ciocolată Africana (pe care am păsatrat-o și după ce a expirat). Aproape a dispărut dezastrul și am iubit-o în momentul ăla pentru felul în care a reparat sufletul meu.

Sau, în clasa 8a, după Capacitate, m-am întâlnit cu profa de germană care mi-a zis destul de supărată, că ea însăși mi-a corectat lucrarea, mi-a recunoscut scrisul, dar nu mi-a dat 10, fiindcă pusesem o virgulă în plus. Nu glumesc! De atunci și până în ziua în care s-au afișat notele la bacalaureat, eu am trăit cu impresia că trebuie să ai pile ca să iei 10 curat.

Mulți ani mai târziu, am ajuns să înțeleg că cel mai mult contează ce e important pentru tine, că atunci când eram elevă luam lucrurile adesea mult prea personal, că Sadoveanu și Creangă chiar nu sunt niște scriitori excepționali. Că lecturile suplimentare sunt minunate atunci când nu trebuie să le faci rezumat, că școala nu e doar despre învățat.

Daniela: Nu țin minte părul tău de pe picioare. Aș vrea să o îmbrățișez pe mica Miruna. Mi se topește inima când mă gândesc la drama ta de atunci. Dar, cum nu pot să dau timpul înapoi, îți trimit un gând bun de consolare.

Și eu i-aș spune Danielei mici că profii nu sunt la catedră ca să îți dea coșmaruri. Și că o să-i ierte într-o zi.

Acest articol a apărut în revista școlii nr. 4, de pe strada Spartacus, din Sibiu, în anul 2017, la invitația fostei mele învățătoare, Frau Lehrerin Manuela Vrancea. Dacă aveți copii de dat la școală, dați-i la ea. O să-mi mulțumiți.

foto via Shutterstock, fetiță la școală

Articolul anterior

Cum am rămas însărcinată după 9 ani, fără inseminare artificială sau fertilizare in vitro

Articolul următor

Weekend-uri offline, o provocare modernă

16 Comentarii

  1. bunica cu bundita

    Vremuri frumoase ,de neuitat!Am intinerit in dimineata asta la cafea, cu scoala patru si cu fetita mea !

    3+
  2. Ioana

    Si cat ai luat la bac?

    0
    • Haha, ma asteptam la asta :)) am luat 10 curat si fara pile la scris la romana (doooh!) si la biologie (era materie de admitere la facultate).

      4+
  3. Claudia

    Așa îmi plac poveștile din copilărie…mă topesc!
    Eu am avut un domn învățător și absolut toate cunoștințele mă întrebau cu o sprânceană ridicată “și….îți place?!”. Nu că îmi plăcea. Îl adoram!!! Cel mai blând bărbat din lumea asta. Îi sunt recunoscătoare și astăzi.

    Și acum o povestioară amuzantă:
    Eu știam a scrie și a citi de la 5 ani. Ceea ce însemna că în clasa a II-a eram deja plictisită. Doar că am răcit crunt și aveam un nas înfundat. Iar atunci când în capul meu citeam “mama are mere”, pe gură ieșea “baba are bere”. Nu vă spun râsete din partea colegilor. Iar domnul învățător era oripilat, știindu-mă “pe locul 1”. Îmi spunea întruna “ma-maaa are meeee-re!”. Eu repetam replica mea cu babele și alcoolul. Într-un final i-am spus: “sunt înfundată pe baaas!” :)))

    5+
  4. desi am fost buna la scoala, nu mi-a placut. No ca nu stiu cum s-o facut ca am ajuns cu 19 ani prin scoli 🙂

    As vrea sa va povestesc o discutie, acum vreo 2 ani, cu o fosta colega din clasele primare. M-a contactat pe facebook ca si-a adus aminte de numele meu si mi-a multumit: ca o ajutam la teme…. zau ca nu imi aduc aminte, eu ajutai multa lume la teme, ba o patii in timpul lucrarilor pt asta. Doar ca uite, si dupa 30 de ani ea nu m-a uitat. Mi-a crescut inima mai ceva ca baghetele frantuzesti in cuptor.
    Na, ce ziceti de asta?

    1+
    • Foarte tare colega ta! Ca si-a amintit. Vezi, gesturi nesemnificative pt noi pot schimba viata pt altii :))

      0
  5. LA MULTI ANI COPIL! 🙂

    0
  6. Larisa

    Romana, latina și franceza… Materiile mele preferate și, totodata, materiile la care am fost olimpică. Mi-e dor de profa de romană din școala generală. Mi-e dor de exigenta ei și felul in care-și masca blândețea și bunătatea. Mi-e dor de dirigintele meu de franceza din liceu. Din păcate, nu mai este printre noi, dar o sa-mi amintesc tot timpul cu plăcere de el. A fost alături de mine intr-un moment dificil din viața mea și a avut încredere in mine.

    0
  7. Mi-e dor de scoala generala si-mi aduc aminte cu nostalgie de cei mai frumosi ani din viata mea, petrecuti pe bancile scolii. La liceu n-a fost asa wow cum imi imaginam, iar la facultate cu greu am putut sa ma adaptez, deci pentru mine, scoala generala ramane cea mai misto.
    Si cand ma gandesc ca-mi spuneam la sfarsitul clasei a 8-a “abia astept sa termin, n-o sa mai calc niciodata pe aici si nici n-o sa-mi fie dor de colegi, pentru c-o sa merg la liceu si-o sa fie distractie, nene!”. Gresit! De fapt, aia 8 ani au fost cei mai frumosi!
    Imi aduc aminte si acum de toti colegii, cum ii chema pe fiecare cu nume/prenume, dar si cum eram asezati in banci. Am avut parte de profesori buni, am iubit matematica de cand ma stiu, iar asta s-a datorat si profei Cerchez. 😀
    Ah…cu articolul tau de astazi ai reusit sa trezesti in mine amintiri…
    La multi ani tuturor copiilor!

    0
    • Îmi pare rău că ai avut așa o perioadă grea în liceu. Cred că pentru mulți a fost așa, iar imaginea asta a anilor de liceu ca fiind cei mai frumoși e mult întreținută de filme. În realitate, treci prin atâtea schimbări, lași copilărie, dai de adolescență, te invadează hormonii, notele mici, e groanic. Plus, că te îndrăgostești, suferi, iar o iei de la capăt. Pare mai fun să scrii despre asta decât să fii acolo live.

      0
  8. Sandra

    Mi-ai scormonit si mie printre amintiri cu acest post.

    Ptr mine sc. 4 este totul iar colegii din clasa B sunt singurii colegi cu care am rămas. Fiind “obligată” sa plec din romania la sfârșitul clasei a 8 a, generala reprezintă o mare parte din copilaria mea. Imi aduc mereu aminte de anii petrecuți acolo, de Austausch, de dirig (Trâmbițaș), de profa de mathe (asa ziceam noi) Brodețchi sau de profa de muzica. Din păcate noi am pierdut legătura cu Frau, care plecase dupa ce am terminat noi clasa a 4 a, dar mi-o aduc aminte pe Frau a voastra cu parul ei negru si lung. Imi aduc aminte si cand asteptam pe holuri sa ieșiți voi din clasa, ca sa intram noi in tura de dupa amiaza si cum ne supăram pe voi cand mai stricați una-alta in clasa. Dar in acelasi timp de abia asteptam sa fim si noi aia mari, cei din clasa a 8 a care sunt cei mai șmecheri din scoala. Of…cate amintiri frumoase. Timpul a trecut repede pe langa noi, dar amintirile totusi nu parca nu par asa de vechi. Mi-ar placea sa aflu mai multe despre ce se mai intampla acum la sc. 4, ce profesori mai sunt pe acolo si cum mai arata pe dinăuntru. Păcat ca ajung prin Romania doar atunci cand e vacanta.

    2+
    • Heeeeeeeey, te țin minte! Era în clasă la Cilo, nu? :))) Nu știu de ce nu am văzut comentariul ăsta până astăzi.
      Sper că îți e bine pe unde ai ajuns.

      0
  9. Mira 2

    Am făcut primii 8 ani de scoala în perioada 85 -93 intr-o școală de cartier din București. Colegii erau niște golani și pitipoance în devenire, fenomenul de bullying era în floare. Îmi pare rău că părinții au preferat o școală aproape de casa și nu m-au dat undeva la o școală mai acatarii, în centru. Anii aia m-au marcat. La liceu, unde a existat o selecție dura datorata examenului de admitere, mi-a plăcut foarte mult. Am avut colegi cu interese comune, cu câțiva am rămas prietena pe viață, legătură o țin cu aproape toți.

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 179 queries in 0.630 s