Lumină, biserică și bebeluș

-Un text pentru mine-

E atâta gălăgie în viața mea, am strigat astăzi lângă o biserică de munte, unde ne-am dus la tradiționalul înconjurat. Săliștea din Vinerea Marea era un obicei minunat în familia noastră de când eram mică. Mergeam să înghețăm printre morminte, să ne pupăm cu neamuri pe care le vedem mai rar decât din an în Paști, dar de care cumva te simți legat doar fiindcă le-ai văzut copiii cum cresc și toți sunt într-un fel de-ai tăi.. Mai mergeam și fiindcă peisajul ăla când înconjuratul se termină, toți pleacă acasă cu lumina în mână, iar lumânările ard cuminți pentru cei adormiți, măi, oameni buni, imaginea asta acolo e o binecuvântare!

Anul trecut am ratat, fiindcă Tudor era prea mic, am considerat eronat, acum îmi dau seama. Anul trecut cu el mic ar fi fost mult mai simplu! Să vedeți cine alerga acum după câini vagabonzi prin cimitir cu un băiețel mic și sprinten de mână. Exact. Că manduca e bună doar câteodată, aceasta nu a fost una dintre dăți. Am rămas ultimii la coada de înconjurat, ca să ne putem manifesta în voie interesul pentru maidanezul cu păr negru și dinți tociți și ca să nu deranjăm lumea. Doar că, furați de peisaj fiind, erau multe pietricele pe-acolo, iarbă și oameni necunoscuți, am fost distrași pentru o clipă de la cele bisericești și, uite-așa, am ratat fix trecerea simbolică pe sub Domnul.

Nu sunt o tipă bisericoasă și cred că Dumnezeu nu e subiect de bloguri, indiferent cum îl înțelegem noi pe el. Dar eu voiam să fac treaba asta, ținând o lumânare aprinsă în mână, pe băiatul meu în brațe și pe soț de cealaltă mână.

Însă fix atunci Tudor voia să ajungă într-o mini-prăpastie de cimitir, ceea ce nu era acceptabil după părerea noastră. Așa că, m-am împotrivit. Întâi, i-am descris ce e acolo și i-am explicat de ce e periculos. Nu a mers. Apoi, am încercat să îi arăt că mie nu-mi place să cad în șanț și că aș prefera să merg în altă parte. Nici asta nu a mers. Apoi, l-am implicat pe tatăl lui în discuție și i-am propus să mergem către el. Zero efecte la băiețelul de 1 an și 2 luni. Așa că, l-am luat pe sus, ceea ce urăsc să fac, mereu mă gândesc oare care va fi ultima soluție atunci când el va avea 18 ani, dar mă rog. Nu-l puteam lăsa în prăpastie. A chirăit tantrum-style, l-am liniștit, când mi-am ridicat privirea din pământ, pac, popa dispăruse cu mormânt simbolic cu tot.

Se terminase totul, iar mie îmi venea să-mi dau demisia din această zi ca atunci când te superi pe colegul de muncă fiindcă el a venit mai devreme și tu ai întârziat.

Și fix ce îmi lipsea, cineva din spate a început să se scălâmbăie la copil cu puține cuvinte repetate obsesiv pe un ton pițigăiat.

Poftim, gălăgia din viața mea!

Nu știu dacă vi se întâmplă, dar bruiajul acesta al adulților din jur îmi răsună în urechi și după ce ei și-au terminat numărul. Ce să-i arăt lui Tudor, ia uite ce am eu aici, cum face cățelul, cum face purcelul, ia bate din palme, noroc că încă nu spune copilul poezii. Să vezi atunci! O să am coșmaruri cu cățelușcupărucreț. Lăsați copiii liberi, nu le mai frângeți spiritul cu căcaturi din astea lumești, nu le mai invadați spațiul, nu le mai vorbiți continuu, tot timpul, cu aceleași cuvinte care nu spun nimic.

Aș fi avut atâta nevoie de acea trecere simbolică, nu vă imaginați. Doar ca să simt că mai există lucruri care au rămas la fel, care îmi amintesc de viață așa cum o știam. Au trecut foarte multe schimbări peste mine, în foarte scurt timp și încă am senzația că nu m-au asimilat. Aveam nevoie să știu că măcar ceva nu s-a schimbat.

Mergând spre mormânt, cu pruncul în brațe tăcând, am făcut un zoom auditiv pe păsărelele care ciripeau la ceas de seară în cimitir și nu-i mai auzeam decât respirația de bebeluș, în urechi. Primește un gând salvator, Miruno, rapid în capul tău, argumentul suprem ca să nu îți dai demisia! Din ziua aia, din hainele grele pe care le purtam și gălăgia care știam că mă așteaptă oricum.

Și am ajuns lângă un brad. Nu orice fel de brad, ci acel brad lângă care mă duceam în fiecare Vinere Mare și Înviere de până atunci, să număr stelele cât le ghiceam printre lacrimi neplânse și să mă rog pentru cele mai nedrepte dece-uri din viața mea.

Acum, eram cu un bebeluș adorabil în brațe și cu iubirea vieții mele lângă el. Brusc, a ieșit soarele deși întunericul deja se lăsa, iar eu am primit lumina după care m-am dus. Multe nu mai sunt la fel, Miruno. Și ce bine că nu mai știi câte stele sunt pe cer!

Prețuiți ceea ce aveți. Au fost momente când v-ați dorit și ați plâns mult după asta.

imagini via Shutterstock, înger mic și poluare fonică