Au fost odată trei căței și-un sac de rafie…

Astăzi e duminică, așa că am invitat-o pe Bogdana Dobre să ne povestească despre viața lor cu trei copii și trei căței în familie. Copiii sunt de mai demult, cățeii sunt de mai curând. Eram curioasă cum se descurcă, mie mi se pare complicat și să hrănești o singură gură de Broscuț de 14 luni, eram super curioasă cum face ea cu atât de multe :)

A trecut mai bine de jumătate de an de când familia noastră nu mai are cinci membri, ci opt. Da, ați auzit bine, suntem opt, fiindcă la începutul toamnei trecute ni s-au alăturat în familie trei căței, de o rasă incertă, găsiți într-un sac de rafie pe uliță la Măgura. Aveau în jur de două săptămâni când i-am găsit, erau trei mormoloci cărora abia le mijiseră ochii, și de când i-am găsit (eu, mai exact) am știut că ei au fost puși acolo pentru ca noi să îi găsim. Nu sunt nebună, nu prea cred în fatalități, însă cumva toate astrele s-au aliniat atunci pentru ca eu să îi găsesc și ei să devină parte din familia noastră. Doi băieței negri ca tăciunele și o fetiță albă imaculată, care s-au lipit instantaneu de cei doi băieți ai noștri și de sora lor cea mare.

Dincolo de povestea frumoasă a începuturilor, pe care o puteți citi și la noi pe blog, vine viața de zi cu zi, care uneori nu e deloc romanțată, ci vine la pachet cu multă răbdare și cu foarte multă, dar foarte multă muncă.

În primele luni, în care ei au stat cu noi (le-am amenajat un spațiu extrem de confortabil pe balconul nostru, până au trecut prin toate seriile de vaccinări) m-am simțit ca și cum aș fi luat-o de la capăt cu un bebeluș, cu diferența că nu era unul, ci trei. Triplu pișu, triplu caca, veghează-i, joacă-te cu ei, fă-le de mâncare, cel puțin patru mese diferite cât au fost “bebelusi”. Prostii peste prostii, am avut două luni în care nu am îndrăznit să plecăm de acasă toți în același timp mai mult de două ore, fiindcă oricum făceau haos într-un interval de zece minute, darămite în două sau trei ore.

Vizitele regulate la veterinar, de trei ori câte trei deparazitări interne, de trei ori câte trei deparazitări externe, înscrierea în RECS și microciparea, schemele de vaccinare, toate în triplu exemplar, ne-au dat peste cap bugetul familial. De mâncare nu mai zic, deja ne-au învățat doamnele de la Mega, când ne ducem să cumpărăm carne și oase golim tot galantarul. Iar pentru gătit oalele de 6 litri nu mai sunt încăpătoare și mâncarea se “monteaza” la final într-un lighean. Am avut trei plecări din București cu copiii, toate programate cu mult înainte să ne treacă prin cap că ne îmbogățim cu cei trei căței și de fiecare dată am dus cățeii, cu tot calabalâcul de rigoare (păturici, perne, mâncare și multe alte lucrușoare) la pensiunea de căței. Prima oară când i-am lăsat acolo m-am simțit ca atunci când am dus-o pe Rebecca prima oară la grădiniță și mi-a aruncat la plecare o privire atât de disperată încât mi-a frânt inima. Cam așa a fost și la ei. Am primit niște priviri nedumerite, care îmi transmiteau: “Mami, de ce ne lași aici și pleci?” Au urmat încă două vizite la pensiune, de fiecare dată le-a plăcut la nebunie (proprietarul pensiunii ne-a trimis aproape zilnic poze și filmulețe cu ei). Din seria provocărilor îmi amintesc și perioada în care doi dintre ei, mai întâi Roy și după aceea Luna, au avut toate semnele unei intoxicații cu otravă de șoareci și a fost la fel de dureros și de frustrant ca atunci când îți sunt copiii bolnavi, iar tratamentul a fost lung, cu branule și antibiotice și reacții adverse. Ulterior a venit momentul să o sterilizăm pe Luna, și am suferit alături de ea în zilele ce s-au scurs după operație.

Dincolo de toate provocările acestea, îmi este însă extrem de clar că e cea mai bună decizie pe care am luat-o atunci când am decis să îi păstrăm. Pe Rebecca această schimbare a responsabilizat-o foarte mult, în sensul că uneori preia multe din treburile zilnice legate de căței și o face de fiecare dată din propria ei inițiativă. Iar legăturile copiilor cu cățeii sunt absolut uimitoare. E incredibil cum s-au “potrivit” unii cu ceilalți ca și personalități și cum legăturile dintre ei devin mai puternice în fiecare zi. De altfel, fiecare interacțiune dintre ei îmi dovedește o dată în plus că venirea lor în familie a fost cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla.

Luna este cățelușa albă. Este a Rebeccăi și de multe ori îi spun fiică-mii că sunt croite una după chipul și asemănarea celeilalte. Amândouă sunt zvăpăiate, amețite, expansive, ca două căprițe, pline de energie, extrem de deschise și extrovertite. Pe de altă parte, Luna îi domină uneori pe băieți, exact la fel cum face și Rebecca cu frații ei, când mai face pe șefa.

Roy este cățelul lui David. Deși David este introvertitul familiei, iar Roy pare a fi exact opusul (el e primul care sare pe mine de bucurie și e atât de disperat să mă pupe pe față, încât de câteva ori ne-am ciocnit de s-a lăsat cu buza spartă la mine), cu toate astea par a fi iremediabil legați unul de celălalt.

Nor este cățelul mezinului nostru, Radu. Nor e lipiciosul, ăla care ar stă la mângâiat cu orele. Când ne revedem el stă cuminte și așteaptă să își facă Roy numărul, să se calmeze și după aia îmi aruncă o privire “hai, acum e rândul meu” și se tolaneste pe spate, cu picioarele în sus să îl scărpinăm pe burtă. Cam la fel e și Răducu, cu excepția faptului că nu se întinde pe spate, ci se urcă efectiv pe tine și se lipește ca timbrul de scrisoare :).

Cam ăștia suntem. Mulți, dar fericiți 🙂

Articolul anterior

Mi-am luat personal shopper. Ați auzit de Bringo?

Articolul următor

Nu-i nimic dacă vin Paștile și ție nici de curățenie nu-ți arde

11 Comentarii

  1. bunica cu bundita

    Ce draguuut!!!!Minunati prietenii tai cu catei cu tot!!!Dar mai ales de admirat!

  2. Bettina

    Minunata familie! Minunati oameni! Iti dai seama daca mai si au musafiri, care vin tot cu copiii lor (bipezi si patrupezi) in vizita?! Nebunieee! 🙂 Dar ce nebunie faina!!!

  3. Nicoleta

    Si de atunci am iubit-o și mai mult pe Bogdana.

  4. Mary

    Wooooow!!!!!!!!!!!

  5. Greta

    Ce oameni frumoși, ce căței norocoși….

    Să fiți toți opt sănătoși, Bogdana, mi s-a pus ditamai zâmbetul pe mutră citind… Mulțumesc, oameni ca voi restabilesc încrederea în umanitate 🙂 🙂 🙂

  6. Nadia mea s-a lipit anul trecut de un catel pe care stapanii l-au lasat aproape sa moara de foame. L-am salvat in ultima clipa. Acum el are 30 de kile si este, aparent, ciobanesc carpatin. Superb, iubitor și 100% dedicat familiei. Daca o intrebi pe fii-mea cine o iubeste cel mai mult sau pe cine seamana, va spune inevitabil Gu. 😀

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 153 queries in 0.148 s