Care-s concluziile după primul an în România. Astăzi tragem linie.

© My Picture – www.mypicture.ro

Fix anul trecut pe vremea asta, luam avionul de pe aeroportul din Manchester, după un drum cu multe peripeții și aterizam pe cel din Sibiu. Unde ne așteptau cu flori și multe emoții trei bunici nedormiți de nerăbdare. Aveau să își cunoască primul nepot.

Să vedeți cum a fost. După aproape 5 ani ai mei și 8 ai lui de stat în Marea Britanie, în martie anul trecut ne-am mutat în România. (De ce ne-am întors în România am scris aici.)

Toți au zis că suntem nebuni.

Cu un copil nou-născut și două profesii bune (el e neurochirurg, eu sunt dentist) părea o decizie contra curentului, contra intuiției. Însă am ales în cunoștință de cauză, nu e ca și când România venea ca o surpriză pentru noi. Doar aici ne-am născut și am trăit în toți ceilalți ani ai vieții noastre. Urma să jucăm totul pe-o carte. Așa că, am plecat.

Drumul înapoi acasă

Aveam avion dimineața la 10, până la aeroport făceam vreo oră și ceva. Mașina ne-o vânduserăm de o săptămână, aveam prea multe bagaje pentru urcat în tren, așa că am decis  să închiriem o dubiță, care să ne ducă la timp la avion. Eram așa: noi doi și bebelușul, plus mama mea, plus 3 valize din alea mari, 4 mici, geanta bebelușului, scoica și căruciorul.

Ca-n filme 🙂

Bărbatu-meu a rezervat o mașină, vorbise el cu un arab de încredere, cu care a călătorit un alt coleg de-al lui fix când s-a mutat și ăla din Anglia înapoi în Malaezia. Tot cu cățel și purcel, ca și noi. Au stabilit cât costă, la ce oră să vină, doar H. e un tip foarte organizat. Ba i-a trimis omului pe sms și inventarul pasagerilor și bagajelor din mașină.

Vine ziua plecării. Noi eram oricum emoționați, era un pas mare pe care-l făceam, ne așteptau multe schimbări, împachetatul fusese oricum greu, foarte greu și cu mult praf, eu aveam stres cum o să mă descurc cu bebelușul la drum lung și alte cele. La ora 7, stabiliserăm să vină șoferul să ne ia.

Și apare ăsta. Cu … un Opel Insignia, vă jur.

Repet lista bagajelor noastre, poate nu ați fost atenți:

• 3 valize mari, din alea de 23 kg
• 4 valize mici, de 10 kg
• gențile de umăr ale adulților plus cea a bebelușului
• scoica și căruciorul

Exercițiu. Luați toate cele de mai sus, plus 4 adulți și un bebeluș ți băgați-le în mașina asta:

Horațiu s-a făcut verde la față, așa nervos nu cred că l-am văzut niciodată în viața mea. Cum vrei să încăpem noi CU TOTUL într-o astfel de mașinaă??? Arabul că, hă-hă, pe scurt, el a crezut că… încăpem. Deși H. l-a trimis acasă, pentru câteva momente, am crezut că mai rămânem în Anglia un pic. Eventual să facem închisoare.

Paranteză. Ca să înțelegeți. În Anglia, majoritatea lucrurilor trebuie rezervate și programate din timp. Adică, nu există să vrei la coafor și să te ia astăzi. Nu, vii peste 2 săptămâni. Așa și la taxiuri cu cereri speciale. O dubă, cum era la noi. Era într-o marți, la 7 dimineața, eram sigură că nu vom găsi.

Dar, noroc! Firma de taxiuri avea o singură dubă pe traseu (care erau șansele?!?) și ne-au trimis-o nouă. A costat o căruță de bani, îmi venea să-l ucid pe arab, dar tot ieșea mai ieftin decât să luăm alt avion.

Noul șofer foarte amabil ne-a încărcat bagajele urgent și a zis că știe el un drum pe care s-o ia, să fie mai scurt. La naiba-n el drum, că doar am mers de zeci de ori la aeroport, acum ni s-a năzărit să fim mai cu moț! Undeva, o parte de șosea era în lucru -fix în ziua aia, culmea, de asta omul nu știa! Și era totul blocat. TOTUL! Am făcut 10 km în 60 de minute.

Stăteam toți cu venele umflate la tâmple, scoteam fum pe nări și lapte din țîțe, deja nici să înjuri nu-ți mai venea. Eu îmi repetam în gând și cu voce tare: Să ne calmăm, numai să nu-mi pierd laptele de stres, să ne calmăm. Apoi, am început să caut bilete alternative pe net, am văzut cât ne-ar fi costat asta, ”doar” 60 de euro în plus de căciulă, deci m-am liniștit. Laptele praf ar fi fost mult mai scump, am făcut o socoteală rapidă în minte.

La mustață am ajuns în aeroport, fix înainte să se închidă check-in-ul, unde aveam bagaje de lăsat. Eu am luat copilul și dă-i la fugă, mama cu H habar n-am cum s-au descurcat. Bagajele erau în mod evident mai multe decât aveau ei mâini să le care.

Mi-a trecut prin cap dacă oare toate obstacolele astea or fi fost semne: Rămâneți, deștepților acolo, unde vă e cald și bine. Mno, ”cald” nu tocmai era, dar vorba vine. Nu e ușor să iei o astfel de decizie, să știți. Fiindcă mergi pe glasul inimii, mergi doar pe intuiție, iar intuiția e o sfoară destul de subțire și la înălțime, să știți. Una e să te distrezi tu la douăjde ani probând dacă ”te ține”, alta e să faci acrobații cu un copil după tine. 

Încă nu am răspunsurile la toate întrebările. A fost un an cu multe schimbări, nu știu dacă ne-am găsit locul. Tot am senzația că o să mai plecăm undeva, cred că va mai dura până să-mi recapăt sentimentul de stabilitate. Un dezrădăcinat nu se înrădăcinează cu o relocare.

Însă totul e bine când se termină cu bine. Ne-am urcat în avion și ne-am întâlnit cu bunicii și străbunica lui Tudor acasă. Am închinat un pahar de șampanie, iar ea ne-a urat să ajungem și noi așa fericiți, să ne sărbătorim strănepoții într-o zi.

Tragem linie, iar concluziile noastre sunt așa: au apărut oportunități la care în Anglia nici nu visam, pe Horațiu nu l-am mai auzit de un an să spună că s-a săturat și nu mai poate, pe Miruna n-am mai văzut-o niciodată atât de frumoasă și de fericită. Dacă rămânem, întrebați? 🙂

Urmați-vă inima, e un risc ce merită asumat.

imaginea 1 e din pozele de la botez via mypicture.ro , vi-l recomand pe Ciobi, e un băiat cu mult bun simț și unul dintre cei mai de cuvânt fotografi pe care i-am cunoscut.

imagine 2 via Shutterstock, bun venit acasă.