De la corporatist la liber profesionist. Sau cum te face părințeala să nu mai încapi într-un birou.

E duminică, așa că am invitat-o pe Ioana (Pisica pe sârmă) să scrie un guest-post pentru noi. Am cunoscut-o recent și o admir pentru că e o luptătoare. Scrie bine, iubește florile iar astăzi ne spune povestea ei de carieră: cum și-a ales copila și mersul în parc în locul deadline-urilor și statului la birou.

Se spune că maternitatea le schimbă pe femei atât de tare, că uneori nici ele nu se mai recunosc. Nu pentru că ar avea niște kilograme în plus sau cearcăne adânci și negre, ci pentru că sistemul lor de valori se dă peste cap.

De fapt, nu știu exact dacă asta se spune, dar mie așa mi s-a întâmplat.

Nu am fost niciodată genul de femeie de carieră. Nu mi-am sacrificat week-end-urile de dragul companiei decât în cazuri de maximă urgență, nu am stat peste program decât cu logică, nu mi-am dat serile tihnite cu soțul sau prietenele pe ședințe sforăitoare. Îmi plăcea mult ceea ce făceam, eram conștiincioasă până la a fi remarcată prin asta, dar nu am vânat vreodată avansări rapide, titulaturi pompoase și recunoașteri scăldate în lacrimi de singurătate. Am ales mereu echilibrul între viața profesională și cea personală.

Am devenit mamă în anul de grație al crizei economice. În domeniul în care lucram eu lucrurile se clătinau puternic, guvernul dăduse pomana electorală sub forma a doi ani de concediu maternal cu 85% din salariu, iar eu îmi dorisem prea mult un copil ca să îl arunc în brațele unei străine sau în toanele unor îngrijitoare plictisite. Am decis să stau doi ani în concediu de creștere copil, deși ocupam o poziție de management. Nu se mai inventase până la mine așa ceva, toate femeile care nășteau se grăbeau să nu își piardă pozițiile, vizibilitatea, avantajele.

Eu am preferat să îmi văd copilul crescând, să fiu acolo la primul piure întins pe față, la primul dinte, la prima bușitură. Doi ani am fost mamă full-time. Pe vremea aceea nu aveam blog și nici vreun hobby. Universul meu era Ana și nu mă vedeam în altă parte.

Cum nu m-am văzut nici după doi ani și o zi, când mi-am recăpătat biroul, calculatorul, tăvițele de foi, organizatorul. Totul părea la fel, dar eu eram atât de alta. Mă uitam din afara corpului meu la un spectacol în care rolul meu se dăduse. Nu mai înțelegeam rostul agitației, al certurilor pe bugete, al ședințelor, al datului cu cartela. Viața nu e despre asta, oameni! îmi venea să le urlu. Viața nu e aici! Viața e în parc, unde sunt gâze și păsări și copii gălăgioși. Viața e în grupa baby pe care o urmăresc eu pe monitoarele de la grădi. Viața e unde oamenii trăiesc pentru ei, nu supraviețuiesc pentru alții.

Aveam dureri de cap cumplite, zilnice. Am schimbat biroul, lumina, scaunul. N-a funcționat. Așa că, ușor ușor mi-am găsit bucurie în alte lucruri. În copilul meu, în pasiunea pe care o descoperisem cât stătusem acasă – designul floral, în vise cu ochii deschiși. Pentru că nu aveam curaj să fac schimbarea, am cerut Universului să mi-o dea. A venit după un an și jumătate sub forma desființării postului meu. Oficial pe motiv de criză, neoficial probabil pentru cei doi ani.

Am avut atunci opțiunea de a-mi căuta alt job – la ce CV aveam bănuiesc că mi-aș fi găsit ușor sau de a-mi urma pasiunea, de a pleca pe cont propriu într-o lume despre care nu aveam habar. De patru ani jumate mă întreb încă dacă am luat o decizie corectă. Răspunsul mi-l dă copilul meu, felul în care s-a dezvoltat, în care a crescut, în care s-a format. Mi-l dau oamenii pe care i-am făcut fericiți cu florile mele. Bebelușii care zâmbesc știrb în poze alături de lumânările create de mine. Miresele cărora le lăcrimează ochii când își văd buchetul. Oamenii care îmi spun că se regăsesc în ce scriu pe blog.

De patru ani și jumătate sunt pe cont propriu. Nu mă consider antreprenor, pentru că nu am știut cum să fac să cresc un business. Am ales mai degrabă să fac ce îmi place, cât îmi place. Am fost și sunt designer floral, consultant de comunicare, blogger. Dar, dincolo de orice, sunt mama Anei și nu aș sacrifica asta pentru nicio carieră de succes de pe planetă.

Creațiile Ioanei le găsiți pe Magia Florilor

imagine via Shutterstock, mama si fiica in parc

Articolul anterior

Prioritate pe bază de #BebeÎnBurtică

Articolul următor

Medicii tineri vin din urmă. Dinozaurii se simt amenințați

22 Comentarii

  1. Alina

    Mi se pare minunat ca ti-ai gasit drumul. Imi place mai putin “recunoasterea scaldata in lacrimi de singuratate”. Chiar crezi ca e asa? Articolul asta mi s-ar fi parut chiar bun daca nu erau generalizarile.

    2+
    • Alina

      Ah, am sters niste cuvinte din greseala. Asadar, chiar crezi ca recunoasterea vine mereu asa memodramatic “scaldata in lacrimi de singuratate”? Ori ai cariera si recunoastere la corporatie si esti singura ori nu? E foarte minimalista viziunea. Ti s-a potrivit tie atunci cand ai renuntat la post, insa altii/altele ar plange daca nu ar mai avea postul asta mult hulit la corporatie si nu, chiar nu-s nefericiti.

      2+
      • O voi ruga si pe Ioana sa raspunda, dar nu cred ca a vrut sa spuna ca toti corporatistii sunt nefericiti. Doar ca exista alternative mai bune pentru unii. Imi imaginez ca nu e usor nici sa fii pe cont propriu, sa renunti la siguranta salariului intrat pe data de 15, stii?

        1+
      • Alina, uneori, in focul scriiturii, mai facem si generalizari, fara intentia de a jigni sau minimiza rolul cuiva. Cunosc femei de cariera care sunt si mame foarte bune, dar aproape intotdeauna au facut cate un “switch” intre cele doua, au prioritizat pe rand rolurile. Cred ca nu le poti face pe toate in acelasi timp, la capacitate maxima. Pentru mine in acel moment optiunea a fost asta, pentru tine sau alta mama optiunea poate fi alta. Si nu, exact cum spune Miruna nu e usor si chiar nu vreau ca din marturisirea mea sa se inteleaga asta. Uneori e al dracului de frustrant sa te gandesti din ce platesti intretinerea si sa nu iti permiti un curs mai scump pentru tine sau copil. De aceea, mereu e despre alegeri. Ele nu sunt absolute sau pe viata, iar mie mereu mi-au placut schimbarile :-).

        1+
        • Alina

          Cred ca cel mai important e sa fim impacati cu alegerile 🙂 Sau si mai important, sa putem alege. E greu si frumos in acelasi timp sa fii femeie 🙂

          1+
  2. Mie îmi place să fiu corporatistă dar am noroc de un job fain şi de un colectiv de oameni ok. De asemenea, nu am un job stresant, sau poate nu-l văd eu aşa. E plăcut să stai acasă, să aţipeşti uneori când doarme bebe, să ieşi în parc şi să aştepţi copilul mare să vină de la şcoală dar mie îmi e dor şi de serviciu. Am fost zilele trecute pe acolo să verific ceva şi mi s-a făcut dor de birou, de colegi, de liniştea de acolo.

    1+
    • Si mie imi e un pic dor, sa stii. imi iubesc enorm copilul, dar imi place si sa ies. Uneori visez noaptea ca slefuiesc dinti sau scot sau ii pun.

      1+
    • Da, si mie imi era si inca imi e dor uneori, dar eu acum chiar ca nu am timp sa ma plictisesc. De atipit, nici vorba. In cei doi ani nu, dar acum cu siguranta programul meu e mult mai stresant decat era la birou si atunci chiar ca mi se face dor 😀

      0
  3. Alta Miruna

    Eu dupa 2 copii nu ma mai regasesc. Stiu siiigur ca nu as mai putea lucra in domeniul in care am lucrat pana sa am copiii… dar in acelasi timp nu stiu deloc ce as vrea (pe langa a fi langa copiii mei). Ma simt asa de ratacita, incat am impresia ca ma paste o depresie. Imi iubesc copiii mai mult decat orice, pretuiesc orice moment cu ei. Imi e dor si de sentimentul pe care il aveam cand faceam cu pasiune ceva pentru mine. Imi lipseste mult asta. Cum sa fac sa ma regasesc? 🙂

    0
    • Of, nu am un raspuns nici pentru mine, apai pentru altii… stii ce zice sotul meu? Ca nu exista vant prielnic pentru marinarul care nu stie unde vrea sa ajunga.
      Insa tot ce te pot sfatui e sa faci cum simti, sa analizezi din ce motive nu vrei sa revii: nu iti placea ceea ce faceai? Iti e teama dupa atata timp? Vrei sa devii o stay at home mom?
      Aveam in uk o asistenta cu 3 copii, necasatorita. Lucra part-time, facea niste cursuri pe langa, a dat de cateva ori la facultate, voia sa se faca moasa. O admiram mult, fiindca se zbatea mereu. Desi, financiar, primea ajutor de la stat, nu ii era usor, dar nici nu era la limita subzinstentei. Stii ce mi-a zis? “Miruna, baietii mei or sa creasca intr-o zi. Eu ce o sa fac atunci? Voi ramane cu viata mea. Acum construiesc parte din ea.

      2+
    • Eu ma simt asa si acum, cand Ana are opt ani si eu ma impat intre n’spe lucruri si activitati. E greu sa nu mai ai un program fix, de multe ori te simti inutil, desi e clar ca nu esti. Te vei regasi, va aparea acel ceva care este pentru tine si care sa te implineasca.

      1+
  4. Miruno, oricum ar fi, vorbeste despre asta cu cineva, poate un psiholog te poate orienta. Eu cred ca e foarte normal ce simti. Nu mai esti aceeasi, acum esti o mama. Si incearca sa o cunosti mai bine pe aceasta Mirună noua si faina, care esti.

    1+
    • Mihaela M

      Fix aşa simt şi eu, doar că mie nu mi-e dor de sentimentul pe care îl aveam când făceam ceva pentru mine. Ciudat e că parcă nu-mi mai aduc aminte de viața de dinainte. Parcă nici nu a existat. Sper să mă regăsesc mai repede, acuşica trec cei doi ani :-(…

      0
      • Și mie mi se pare că parcă nici nu a existat. Uneori. Alteori, mi se pare că e nevoie să o resuscitez cât mai rapid, măcar vreo oră pe lună sau așa. Nu știu dacă sunt una dintre acele mame care pot fi doar mame.

        0
      • Eu exact in pragul lui “acusica”, fix din nevoia de a face ceva pt mine, am descoperit pasiunea pentru flori si m-am apucat de design floral. Asa ca pastreza-ti mintea si inima deschise si primeste ce inspiratie vine 🙂

        2+
  5. Alta Miruna

    Nu vreau stay at home mom. Nu mi s-ar potrivi. Ideea e ca am inceput sa lucrez pentru mine intr-o directie dar nici asta nu mi se pare ca mi se potriveste. Poate din acest motiv am impresia ca nu imi voi mai gasi niciodata locul. Stiti voi.. si impresia ca timpul nu ajunge, ca parca mereu sunt lucruri mai importante si mai urgente de facut decat ceva pentru sine 🙂
    Sotul tau are dreptate cu marinarul care nu stie unde sa ajunga, dar cum faci sa stii unde vrei sa ajungi?
    Cred ca e buna ideea de a vorbi cu cineva (un psiholog) pe tema asta 🙂
    Ioana, ce frumoasa treaba cu design floral! Felicitari!:)

    0
  6. Larisa

    Mi-a trecut de câteva ori prin gând întrebarea: “cât voi sta acasă atunci când va veni bebe?” Și întotdeauna am amânat răspunsul la aceasta întrebare mințindu-ma ca mai este pana atunci. Inițial ma gândeam sa stau numai 6 luni și apoi sa îl las in grija mamei sau a soacrei, excluzând din start ideea de bona. Numai ca trebuie sa fiu conștientă ca altcineva se va bucura când va spune primul cuvânt, tot altcineva va aplauda când va face primul pas, iar eu doar ma voi bucura de ce mi se va povesti. Așa ca acum iau in calcul ideea de a sta cel puțin un an, chiar dacă îmi iubesc job-ul și fac ceea ce îmi place.

    0
    • Larisa, eu nu am decis nimic atunci cand am nascut. Dupa un an, in fiecare luna pomiteam (mie mai mult, nu declaram nimanui) ca de luna viitoare gata 🙂 Pur si simplu nu m-am indurat. Succes iti doresc, sa iei cea mai buna decizie!

      0
    • Mihaela M

      Eu spuneam când eram însărcinată că la vârsta de 6 luni, iar asta era perioada maximă, sigur voi fi înapoi la muncă. Acum nu m-aş mai întoarce în locul ala… Pur şi simplu percep cu totul altfel orice lucru. Cred că sunt prea multe variabile de luat calcul.

      0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 223 queries in 0.387 s

Inline
Inline