Tot despre violență. Poezie trimisă de o cititoare, în versuri din viața ei.

După articolul de ieri, cel cu violența domestică și femeile abuzate, o cititoare mi-a scris în versuri! M-a rugat să le public aici, pentru cine are nevoie de ele. E o perspectivă din interior, pe care nu aș fi putut-o traduce mai bine nicicum. Vă rog să citiți cu inima și să comentați cu blândețe. E viața cuiva care a trecut pe strada asta a violenței, e sufletul servit în ritm de poezie. Îl simțiți, da?

Later edit:

Urmează să citești o confesiune.
Nu căuta cu mintea s-asculți,
Descoperă-ți sufletul și lasă să simți.
Aceste povești de după uși închise
Nu-s albe, nici negre, nici torțe aprinse.
Soluția e simplă când ești pe dinafară,
Dar dinăuntru… e doar amară.
Nu căuta să judeci, ascultă și simți
Prietena ta nu vrea să o minți,
Nu vrea să o sfătui nici basme să-i spui,
Vrea doar să o-asculți și… de brațe s-o cruți.
Orice atingere doare acum,
Însă rațiunea își vede de drum.
Nici o soluție nu-și vede izbândă,
Dacă sortitul alege… pieirea.
Citește cu suflet, nu judeca,
Oricum deja doare, nu mai săpa.
Și de va fi vreodată s-ajuți,
Deschide-ți sufletul și cu el să ASCULȚI!

Să știi că nici poveștile femeilor care au trecut prin așa ceva și au scăpat
nu sunt motivante pentru suratele lor.
Prea puține găsesc în ele puterea să schimbe ceva.
E mult de lucru acolo, sunt răni profunde și grele…
E multă suferință, dependență și alte rele.

Mă durea prea tare atunci să îmi scriu…
mă gândeam să ies să povestesc cândva
celor ce au urechi și sunt gata de-a asculta.

Dar, Miruna, sincer îți spun,
nu e albă-neagră pe terenul aspru.
Îs multe la mijloc și… mereu câștigă impresia
că pe mine nu o să mă ajungă.
Că eu îs prea bună, învățată, cu stil, etc, bla-bla…
degeaba, să știi.

Am fost bătuți de mici, învățați să tăcem.
Supunerea nu-i bună, de fapt e blestem.

Când mare ai ajuns, tu poți doar să speri…
că nu ai luat cu tine un adult cu… dureri.
Frustrarea-i tăcută, dar sapă în piatră.
Apare odată și nu te mai iartă.
Nu mai poți uita, nu mai poți ierta.
Nu poți să îți recuperezi nici măcar viața.

O iei de la capăt, căci ai ajuns jos.
Te rogi și la stele să îți dea adăpost.
Joci teatru de ochii lumii că, deh,
ei nu știu ce-ascunde binele…

Să îi spui la Mama?! Ar înnebuni.
Nu poți s-o rănești și, cum tare te știi,
te ridici de jos, te scuturi de praf,
apoi îți juri că așa jos nu o să mai ajungi să calci.
Meriți mai mult-și nu-i doar un mit,
meriți să știi că, da, te-a lovit.
Nu mai poți să îl ierți, dar nu poți pleca…
poți doar să îți juri că nu se va mai repeta.

Între timp… cauți să vindeci.
Să îți legi din răni.
Ajungi la părinți în tantrum să zbieri
și ei se miră ce te-a apucat,
n-având de un’ să știe ce-ai îndurat…
Cum să le zici?! Cum să-i rănești?
Un-doi ar muri de le povestești.

Să o iei de la capăt nu e ușor,
cu toate numerele alea de telefon.
Viața e grea, banii-s puțini.
S-apoi… departe de Tată copilul nu poți să îl ții.
Așa că, mai simplu, încerci să repari.
Renaști din cenușă și înveți că asta-i viața,
astea sunt limitele.
Dar, până nu îți aperi spațiul,
are să se mai întâmple.

Să te iubești pe tine? Să înveți să te accepți?
Să n-ai așteptări, să înveți să te respecți.
Astea noi nu le-am învățat de copii,
că eram ocupați subjugați să fim.

Miruna, e greu. Dar nu imposibil.
Și când ajungi în picioare să fii,
când știi câtă putere te-a ajutat să revii,
atunci înțelegi că spațiul ți-e plin,
că iubirea-i acasă și că va fi fără chin.
Acum așteptări de la alții nu ai,
iar să te tolerezi invățatu-ai.

Ești doar tu cu tine, orice ar mai fi.
Totul. Până la copii.Căci, la final de zi ori de noapte,
Mamă ești tu și nu poți sta departe.
Tatăl e Tată sau poate fi Copil,
alegerea-i a lui, tu poți să-l susții.
Sau poți să îl critici, pretenții să ai…
și așa învii copilul frustrat, neînvățat
să simtă sau să se iubească.
Și, drept răsplată, caută să… lovească.

Nu e poezie, e doar viața mea.
A fost dură, dar sunt mândră de ea.
M-a adus aici unde sunt azi,
m-a învățat să iubesc
și să mă bucur de azi.
M-a învățat că așteptările îs în mintea mea,
că responsabilă-s doar de alegerea mea.
Nu poți cere cuiva să fie ce vrei tu,
că va riposta că te bagi în spațiul lui.
Nu zic că e bine, Doamne ferește,
dar să știi că, pur și simplu, copilul nu lovește.

Copii suntem toți, pe interior,
chiar de ne dăm mari și fuduli uneori…

foto via Shutterstock, femeie tristă

Articolul anterior

Prima palmă nu se iartă, oricât de mult l-ai iubi

Articolul următor

Despre ce hateri și psihopați am întâlnit de când cu blogul

4 Comentarii

  1. cristina

    Offfff…pare simplu privind de departe.

    0
  2. Mary

    Eu am avut parte de scena de violenta in familie…Am stat ascunsa cu fratiorii mai mici sub pat sau dupa soba pt ca tremuram de frica…Mama a incasat-o rau dar nu l-a parasit pt ca asa era educata :’Te-ai maritat,stii ce ti-ai ales ,la mine sa nu vii daca te bate barbatul” i-ar fi zis mama ei la nunta..Apoi tata a decedat si am respirat usurati ca nu mai stam cu stres…Mama il plange,pt ca a fost sotul ei,dar ea nu isi da seama ca daca mai traia el o pierdeam pe ea…Neajunsurile si alcoolul dadeau startul scandalurilor.

    1+

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 94 queries in 0.206 s

Inline
Inline