Părinții perfecți nu există

Am mai găsit niște notițe în telefon de la conferința lui Gaspar la Sibiu. De fapt, el cu asta începuse, eu mă străduiam să țin ritmul la notat, apoi am abandonat și tot a ieșit o serie foarte faină de articole. Deci, cu liniuță, iată:

Apropo de orice relație aflată în momente de conflict, să ne gândim că persoana cealaltă nu e defectă/patologică, ci că are dificultate în interacțiuni. Dacă interpetam că are defecte de caracter, înseamnă că nu credem că se mai poate face ceva. Dacă îl vedem pe celălalt doar ca pe interacțiunile lui, apare speranța și putem face să dispară comportamentul disfuncțional.

Apropo de cuplu, încercați următorul exercițiu: atunci când vă certați, priviți-l pe celălalt ca pe un copil care suferă. La fel, când vă certați cu mama sau cu tata, e foaaarte interesant ce se petrece în mintea ta în momentul ăla!

E important să ne gândim că, dacă copilul se comportă într-un fel care ne displace, e pentru că nu se simte în siguranță, pentru că nu este ok.

Interacțiunile ne ajută să aflăm ce înseamnă raiul sau iadul pe pământ.

Atunci când ne supăram și nu ne înțelege cineva din familie, pentru creier e identic cu o leziune fizică, de exemplu: atunci când îți rupi o mână sau un picior.

Când copiii încearcă să ne atragă atenția, mesajul e “am nevoie de tine”. Dacă nu întâmpinăm nevoia, copilul simte frustrare. Copiii nu înțeleg că tu ai altă treabă, altă nevoie. Dacă sunt adolescenți sau mai mari, da, pot înțelege. Însă copiii mici nu pot.

Atașament sănătos: e definit de încredere, disponibilitate emoțională, acceptare necondiționată (fără tentă de judecată).

Emoțiile nu se discută, ele doar se validează și se acceptă. Exemplu: Atunci când copilului îi este frică de ceva (știu prea bine, frica de medic!) și părintele îi spune: De ce ți-e frică, nu ai nici un motiv! :))
Nu ajută la nimic, singura metodă care poate fi de un folos este validarea. Îi acceptăm și validăm sentimentele copilului.
Alt exemplu: Atunci când copilul zice: Sunt un tâmpit, sunt un prost! Părintele se simte frustrat, vinovat și ce face? Încearcă să îl convingă de contrariul: Ba nu, cum să fii un tâmpit, uite cât de grozav ești. La care, reacția copilului e să îl convingă pe părinte fix că are dreptate, cu și mai mare îndârjire: Ba chiar sunt un prost, că uite pe colo și pe dincolo. Astfel, intri într-o luptă de orgolii, care nu duce nicăieri.
Ce poți face: îi poți spune copilului că și tu ai avut astfel de gânduri și îi povestești ceva din experiența ta. Atunci îi accepți emoțiile și lupta ia sfârșit.

Gânduri care nu se proiectează, exemplul elefantului alb (nu vă gândiți la un elefant alb cu trompa lungă), să facem diferență între gânduri și fapte.

Empatia:
E greu să ne ducem singuri gândurile, problemele și ne izolăm de cei dragi.
Suntem în aceeași barcă = sunt aici lângă tine, te văd și te aud. – Nu se mai secretă cortizol, hormonul stresului, ci oxitocina, hormonul îmbrățișării.
Copiii noștri vor face o baie de oxitocină, dacă noi vom fi în aceeași barcă cu ei.

Diferența dintre empatie și simpatie: simpatie e atunci când zici imi pare rău că îți este greu , dar uite, poți face cutare sau cutare. Doar că, atunci când îți este rău, nu te ajută la nimic să știi că altul se descurcă de minune și mai dă și sfaturi pe deasupra. Empatie e să zici și mie mi s-a întâmplat și (foarte inportant:) emoțiile astea trec, gândurile astea trec.
Concret: îi povestești copilului cât de greu ți-a fost în prima zi de școală, cum erau copiii necunoscuți, cum era greu să pui o întrebare etc
Trebuie să intrăm în contact și cu copilul nostru interior, să ne amintim cum am fost respinși de cineva, să ne permitem să ne apropiem foarte mult de cineva. Deși asta va scoate la suprafață rănile noastre sufletești.

Relația de parenting e creștere sufletească pentru părinte, pentru că e o șansă de a se reîntoarce în situații și a vindeca stări din propria lui existență.

Copilărie perfectă nu există, toată lumea pleacă cu un minim ”damage” de la părinți. Părinții perfecți nu există. Scopul nu e să ne blamăm părinții, ci să acceptăm realist situația. Să vedem ce ne-a lipsit și să nu repetăm aceleași greșeli în interacțiunea cu copiii noștri. Fiindcă e foarte ușor să dăm mai departe.

E important să nu ne idealizăm părinții, ci să îi privim cu realsim.
Copiii noștri sunt minunat imperfecți.
Schimbatul tiparului de gândire poate dura câțiva ani.

Întrebare pe care să și-o pună părintele: Care e intenția mea înainte de fiecare interaciune cu copilul? Ca el să se simtă iubit, vreau să mi-l apropii mai degrabă decât să mi-l îndepărtez? Și apoi să văd ce am de făcut pentru asta.

Minții noastre îi place să călătorească. Atenția noastră e foarte greu de păstrat.

Judecata critică trebuie înlocuită cu acceptare necondiționată. Să ne amintim o situație în care ne-am enervat cu copilul, să vedem dacă eram atenți și prezenți în momentul ăla. Sau ne gândeam “dacă acum face asta, ce o să facă la 12 ani!”
Să nu ne lăsăm seduși de gânduri de viitor, ci să rămânem conectați în prezent. Atenția noastră să fie aici și acum. Nu putem controla trecut și prezent și viitor, doar comportamentul nostru.

Studiile de specialitate: Mintea produce între 12-80 mii de gânduri, dintre care 80% sunt negative și 85% dintre ele nu vor deveni niciodată fapte. E esențial să acceptăm că ele sunt doar gânduri. 95% din gândurile noastre negative se repetă.
Dacă minte mea se preocupă: teamă să nu rămână repetent copilul, să nu consume droguri etc. în momentul ăla , încep să construiesc scenarii, conportamente, încât proiectez tot acest portret asupra copilului. E foarte greu să recunoaștem acest comportament la noi și e foarte ușor să învinovățim copilul.

Comparația cu mână ruptă: ea doare în orice punct o atingi. Așa e și cu un suflet ciuruit, reacționează la orice interacțiune.

E imposibil ca aceste rețete să funcționeze de fiecare dată cu același copil. Ființa umană e flexibilă. Să nu mai vânăm cărți și conferințe, ci să investim în relația cu copilul nostru să îl ajutăm să se simtă în siguranță și să ne reconectăm la momentul prezent.

Parenting conștient, mindufulness+ 3 piloni :

  1. Pace cu noi înșine
  2. Teoria dezvoltării umane -nevoile copilului în funcție de vârstă
  3. Informații minimale despre cum funcționează creierul uman

Parentinguul conștient e despre noi, nu despre copilaș.

Acest articol face parte din seria post-conferință ”Copilul Invizibil”, organizată de Mână în mână cu fericirea la Sibiu, în 26 noiembrie. Celelalt articole sunt: Ce-i spun copilului meu despre moarte si homosexuali,Despre cum ne iubim copiii, atunci când avem doi și Despre diversele etape de dezvoltare și tipuri de atașament.

foto via Shutterstock, parinti perfecti

Articolul anterior

Somnul bebelușului: două metode băbești și una modernă, care au funcționat la noi (p)

Articolul următor

Avem șansă redusă la viață, doar fiindcă locuim în România? (p)

5 Comentarii

  1. Super rezumat, Miruna! Noua ni s-a intamplat relativ recent ca dupa un plans zdravan cand credeam ca Alex a scos tot ce avea de scos ne-a spus printre lacrimi ca el e rau. Pff…M-a intristat tare dar am stat acolo cu el si mai tarziu am incercat sa inteleg de unde ramasese el cu ideea asta.

    0
  2. Mihaela M

    E minunat că împărtăşeşti cu noi!

    0
    • a fost o surpriză și pentru mine, în telefon. Nu e cel mai coerent articol, Gaspar vorbește mult mai frumos decât pot eu să scriu.

      0
  3. Irina

    Mă întreb cât va dura până reușim să ne schimbăm mentalitatea, să nu mai auzim fraze de genul “vai, ce urât ești când plângi!”, sau “nu ești bun de nimic”. Sau măcar să nu mai fie atâta violență fizică. În fine, ce vroiam de fapt să spun e că ar fi bine să te pui la somn, e târziu 😊

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 97 queries in 0.226 s

Inline
Inline