De la o vreme am senzația că trăiesc tot pe fugă și tot pe datorii. Am seri în care mă duc la culcare cu vezica plină, fiindcă pur și simplu nu mai am timp să merg până la baie. Estimez greșit timpul pe care îl am între alăptări, căci nu poți lăsa bebeluș adorabil să plângă în toiul nopții, că riști să se trezească iremediabil.
Eram în anul 3 de facultate, într-o cameră mică de cămin studențesc, la etajul 1, într-un Cluj întunecat și searbăd, din care nu mai știam cum să evadez. În vremea ‘ceea mă despărțisem de cea mai lungă și frumoasă iubire a mea până la momentul ăla, supraviețuisem unei veri mai bine decât m-aș fi crezut în stare, slăbisem niște kilograme (nu știu dacă de necaz sau de eliberare) și eram proaspăt blondă la vârf. Aveam senzația că am lumea la picioare și nu înțelegeam de ce mi-au trebuit atâția ani să mă reinventez.
Noi, femeile, mai ales după ce devenim mame, începem urgent să punem nevoile copilului înaintea nevoilor tuturor, mai ales alor noastre. Însă, pe termen lung, probabil că nu este un comportament sănătos nici pentru noi însene, nici pentru copil/copii. Așadar, cum cerem de la copil ce vrem pentru noi? Timp, liniște, odihnă, etc, fiecare pentru ea. Unde ne oprim cu acest pus al nevoilor noastre în cui și cât cedăm prioritate nevoilor copiilor noștri?
Am întrebat-o pe Otilia Mantelers,
Comunicarea e mai mult decât cuvântul, comunicarea e când să-l folosești, cum să îl rostești și când să îl taci.
Nici măcar cele frumoase nu se obțin așa. Dacă tot se vorbește de frumusețea zâmbetului, în care cumva-cumva m-aș putea numi un pic de specialist. Întotdeauna m-am întrebat de ce mestecă oamenii gumă dimineața: oare ei nu s-or fi spălat pe dinți?
M-am săturat să tot aud diverși binevoitori cum îmi observă, analizează, judecă și apoi critică anumite comportamente în relație cu copilul meu. Începând de la vecina de la bloc, care-mi aruncă ”n-are și el un fes pe vântul ăsta”, până la mătușa care-mi spune c-o să-i dau țâță până la 3 ani și jumătate? Cu trecere prin toate acele etape de la ”vai, îl lași să mănânce singur” și până la ”vai, îi dai cu lingurița, îi distrugi viața”. ”O să vezi tu ce-o să pățească”. ”Doar și voi ați făcut așa când erați mici”.
